Curs intretinere calculatoare

INTRODUCERE

    Cumpărarea unui calculator reprezintă o decizie importantă care trebuie luată în funcţie de bugetul de care dispunem şi de modul în care dorim să folosim calculatorul. Un calculator folosit în principal pentru procesare de text (scris, formatare) şi pentru explorarea internetului nu trebuie să fie puternic, însă un calculator folosit şi pentru jocuri sau editare audio-video trebuie să fie îndeajuns de puternic încît să poată face faţă cu succes acestor sarcini. Cei care îşi cumpără pentru prima dată un calculator sînt sfătuiţi să-şi cumpere unul deja asamblat, care are şi sistemul de operare preinstalat.

    Ofertele de calculatoare deja asamblate sînt însă de multe ori “dezechilibrate” (de ex. procesor puternic şi placă video slaba, etc.) de aceea este recomandat să le spunem celor care ni-l vînd la ce îl folosim în principal. Aceştia pot să-i ajusteze configuraţia (în anumite limite) în raport cu cerinţele noastre, în aşa fel încît să nu avem surpriza să cumpărăm un calculator prea slab (pentru care vom fi nevoiţi să investim alţi bani în scopul ameliorării lui) sau din contră unul prea puternic (caz în care am cheltuit bani pentru nişte caracteristici pe care nu le folosim).

    Cei care au deja un calculator şi au cunoştinţe despre piesele din acesta (instalare, configurarea draiverelor) pot să îşi asambleze singuri un nou calculator fără un efort prea mare. Avantajul principal al asamblării unui calculator din componente cumpărate separat este că avem toate piesele în garanţie şi putem în acelaşi timp să deschidem calculatorul pentru a face îmbunătăţiri sau pentru a-l întreţine (curăţare de praf, lubrifierea ventilatoarelor, etc.) fără a pierde garanţia. Dacă am luat un calculator deja asamblat, garanţia se pierde de obicei dacă deschidem calculatorul şi de aceea sîntem nevoiţi să-l transportăm la serviciul de reparaţii al magazinului de unde l-am cumpărat ori de cîte ori avem probleme cu el sau dorim să-i aducem îmbunătăţiri. Un alt avantaj major este faptul că putem alege piesele care au cel mai bun raport calitate-preţ, nefiind obligaţi să le cumpărăm pe toate de la acelaşi furnizor. Faptul că nu depindem de componentele avute în stoc de o anumită firmă care vinde calculatoare asamblate deja, ne permite să alegem piesele şi în funcţie de companiile producătoare. De exemplu, dacă am avut experienţe pozitive cu plăcile de bază produse de compania X şi cu plăcile video produse de compania Y putem să ne procurăm în continuare piese produse de aceste companii pentru noul calculator pe care dorim să-l asamblăm.

    Dacă reuşim să asamblăm un calculator care funcţionează exact aşa cum ne dorim vom avea satisfacţia lucrului bine făcut şi în mod sigur vom cîştiga şi respectul prietenilor nostri interesaţi şi ei de calculatoare. Pe de altă parte dacă performanţele calculatorului asamblat sînt departe de ce speram sau chiar acesta nu porneşte, vom fi nevoiţi să apelăm la serviciile unor specialişti, lucru care ne va costa în plus.

    Decizia de a asambla singuri un calculator trebuie luată numai dacă sîntem siguri că vom duce lucrul la bun sfirşit. Responsabilitatea pentru asamblarea cu succes a unui calculator îi revine în întregime aceluia (sau aceleia) care îşi asumă un astfel de proiect. Cel mai important lucru (după cunoştinţele de bază despre componentele unui calculator şi funcţionarea acestuia) care ne poate garanta succesul într-o astfel de iniţiativă este încrederea în forţele proprii.

    Calculatorul este in esenta o masina electronica complexa si la fel ca orice masina are nevoie de intretinere pentru a functiona la parametrii maximi un timp cit mai indelungat. Tehnicile de intretinere sint prezentate pe larg in Manualul de Intretinere a unui Calculator.

 

ALEGEREA  ŞI  CUMPĂRAREA  PIESELOR

    Alegerea şi cumpărarea pieselor sînt cele mai importante etape atunci cînd ne decidem să ne asamblăm singuri un calculator.

    Alegerea pieselor trebuie să se faca în funcţie de bugetul de care dispunem şi de modul principal de folosire a calculatorului. Există piese la care putem face economie cumpărînd sortimente mai ieftine şi piese la care nu este indicat să facem economie dacă dorim să avem un calculator puternic. Înainte de a cumpăra piesele este bine să citim în revistele cu tematică TI (tehnologia informaţiei) testele la care au fost supuse componentele dintr-o anumită categorie şi în funcţie de acestea să le alegem pe acelea care au cel mai bun raport calitate-preţ (piese cu performanţă bună la un preţ rezonabil). Toate revistele de calculatoare efectueaza periodic teste ale pieselor ce compun calculatoarele (plăci de bază, procesoare, plăci video, etc.) unde sînt prezentate de asemenea şi caracteristicile tehnice şi dotările pieselor respective. În plus dacă avem deja un calculator conectat la internet (sau mergem într-o cafenea internet) putem consulta paginile siturilor specializate în hardware. Cîteva dintre siturile care prezintă regulat teste comparative detaliate ale pieselor de calculator sînt : Xbit Labs, Digit Life, Tom’s Hardware, Anandtech, ExtremeTech, etc. O listă exhaustivă a siturilor specializate în avanprezentari (“previews”), recenzii (“reviews”) şi baterii de teste (“benchmarks”) ale componentelor pentru PC poate fi găsită în pagina Legături Calculatoare . În Anexa manualului pot fi gasite legaturi către articole utile pentru cei care doresc sa-şi asambleze singuri calculatorul.

    După ce ne-am hotărît asupra pieselor dorite trebuie să alcătuim o listă a acestora pe care să o scriem pe hîrtie. Este bine să avem pentru fiecare componentă cel puţin două opţiuni, în aşa fel încît dacă piesa respectiva nu este nicăieri în stoc să cumpărăm alta cu performanţe similare. Apoi trebuie să vedem care din furnizorii de componente are în stoc piesele dorite de noi şi care este preţul lor. Putem afla acest lucru fie vizitînd sediile furnizorilor (magazinele), fie telefonînd la aceste sedii, fie contactîndu-i pe furnizori prin poşta electronică. Vizitarea siturilor web sau consultarea ofertelor existente în magazine este mai mult orientativă, pentru că ofertele nu prezintă de cele mai multe ori situaţia pieselor avute în stoc într-un anumit moment. Întotdeauna trebuie să întrebăm (la faţa locului sau prin telefon) care este situaţia pieselor care ne interesează (existente în stoc, stoc epuizat dar reaprovizionarea este iminentă, etc.). Comparăm preţul pieselor la diverşi furnizori şi alegem pentru aceeaşi piesă furnizorul care practică cel mai mic preţ, pentru că deşi diferenţele de preţ sînt de obicei foarte mici între variatele oferte, atunci cînd cumpărăm mai multe piese orice mică economie se adună şi la sfîrşit totalul economisit nu este de neglijat.

    În final alcătuim lista definitivă de componente pe care trebuie să le cumpărăm, o scriem pe hîrtie şi facem încă o dată calculul total al preţului lor. Putem cumpăra piesele fie mergînd la sediile furnizorilor, fie comandîndu-le pentru a fi livrate la domiciliu (prin transport auto sau prin poştă). Cumpărarea pieselor de la sediile furnizorilor trebuie să se facă mereu cu lista de piese alcătuită de noi în mînă, numele, producatorul şi preţul pieselor trebuind să fie indicate în scris atunci cînd le comandăm în aşa fel încît să nu apara confuzii. Transportul auto la domiciliu al componentelor cumpărate este disponibil doar la anumiţi furnizori, dintre care unii îl oferă în mod gratuit la cumpărături peste un anumit preţ, iar alţii îl oferă contra unor sume de obicei modice. În ambele cazuri trebuie să locuim în aceeaşi localitate cu furnizorul. Livrarea prin poştă este recomandată dacă nu găsim o piesă decît la un furnizor care se afla în alt oras, ea avînd riscurile sale legate de integritatea pieselor transportate în acest mod.

    Este recomandată cumpărarea pieselor de la magazine specializate în comercializarea de calculatoare, pentru că în acest fel beneficiem de garanţie stabilita prin contract scris. Există şi posibilitatea să cumpărăm piese noi (care costa ceva mai puţin decît în magazine) de la furnizori particulari care pot fi contactaţi dacă citim ofertele de la mica publicitate. Dacă apelam la aceştia din urmă va trebui să ne asumam riscul ca ei să nu respecte garanţia pe care au spus că o oferă. Pe de altă parte dacă un furnizor particular este o cunoştinţă de-a noastră sau locuieşte în acelaşi bloc sau în apropiere putem să apelam la el pentru că în mod aproape sigur ne va oferi suport tehnic şi ne va respecta garanţia dacă vom avea nevoie.

    Cea mai grea decizie de luat este daca sa se cumpere un calculator (sau o componenta) in momentul in care se produce o schimbare majora a standardelor de fabricatie a componentelor. Anul 2004 a fost un an in care s-au introdus standarde noi (Serial ATA pentru hardiscuri, PCI Express x16 pentru placi video, DDR2 pentru memoria RAM) si formate noi de socluri (LGA775 pentru Pentium 4, socket 939 pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX). Standardele mai noi sint intotdeauna mai bune decit cele vechi, dar nu acelasi lucru se poate spune despre primele componente construite in conformitate cu ele. Ca si in cazul oricarui produs electronic de larg consum, prima generatie conforma cu standardul nou nu este intotdeauna si cea mai reusita, pentru ca doar utilizarea mai indelungata a unui produs va scoate la iveala defectele de fabricatie, prin rezolvarea carora producatorul va reusi sa-si imbunatateasca produsul. Fiecare utilizator va decide singur daca sa cumpere o componenta din prima generatie conforma cu noul standard sau daca sa astepte un timp (3 – 6 luni este suficient) pina la “maturizarea” produsului respectiv. In general asteptarea este cea mai buna optiune, mai ales ca pretul unui produs tinde sa scada odata cu trecerea timpului de la introducerea pe piata, iar calitatea se imbunatateste.

 

PROCESORUL

INTEL

AMD

 

GENERALITĂŢI

    Procesorul este piesa cea mai importantă a unui calculator (cea care face “calculele”) şi este alcătuit dintr-o multitudine de microcircuite integrate, care sînt compuse la rîndul lor din tranzistori, rezistori (rezistenţe), capacitori (condensatori) şi diode. Toate aceste componente servesc la alcătuirea unor circuite care formează porti logice (logic gates) ce stau la baza principiului de funcţionare a microprocesorului.

    Procesorul se mai numeşte şi CPU (Central Processing Unit). Puterea unui procesor este dată de de frecvenţa de funcţionare (“viteza cu care face calculele”), de arhitectura sa interna si de cantitatea de memorie de pe pastila procesorului. Frecvenţa de funcţionare este denumită de obicei “frecvenţă de ceas” (“clock frequency”) sau “frecvenţă de tact” si este măsurată în MegaHertzi (MHz) sau GigaHertzi (GHz). Arhitectura procesorului se refera in principal la tipul de microcircuite si dispunerea lor în cadrul nucleului (nucleelor) acestuia. Memoria existentă pe pastila procesorului se numeste memorie “cache” de nivel 1, 2 sau 3, scrisă prescurtat de obicei L1, L2, L3. Memoria cache (“cache” = depozit) de pe pastila procesorului este o memorie rapidă folosită exclusiv de procesor, care în acest fel îşi scade dependenţa faţă de memoria sistemului (memoria RAM) şi devine mai rapid în executarea instrucţiunilor sale. Memoria cache serveşte la stocarea datelor accesate frecvent de procesor şi are o importanţă deosebită în aplicaţiile (jocurile pe calculator, etc.) care utilizează frecvent aceleaşi seturi de date. Frecvenţa de funcţionare (“viteza”) a unui procesor este dată de produsul dintre frecvenţa (“viteza”) magistralei principale de date (“Front Side Bus – FSB”) şi factorul de multiplicare a acesteia (“multiplier”). De exemplu un procesor cu frecvenţa de funcţionare (“clock frequency”) de 1467 MHz are o frecvenţă a magistralei principale de date de 133 MHz şi un factor de multiplicare de 11.

    In mod clasic procesoarele pentru calculatoarele personale au o arhitectura bazata pe un singur nucleu si lucreaza cu instructiuni pe 32 de biti. Cresterea de performanta a noilor generatii de procesoare se bazeaza pe marirea frecventei de tact, a magistralei principale (FSB) si a cantitatii de memorie cache, procese posibile intre altele si prin imbunatatirea procesului de fabricare. Dar in anul 2004 a devenit evident ca aceste proceduri de crestere a performantei isi atinsesera limita fizica si nu puteau fi impinse mai departe. Ca urmare atit AMD cit si INTEL au inceput sa caute modalitati noi prin care sa reuseasca sa scoata in continuare generatii de procesoare cit mai performante. S-a preconizat deci pe de o parte construirea unor procesoare care sa utilizeze instructiuni pe 64 de biti, iar pe de alta parte construirea unor procesoare care sa inglobeze mai multe nuclee. Procesoarele pe 64 de biti au fost lansate de AMD in anul 2003 si de INTEL in anul 2005, iar procesoarele cu doua nuclee (“dual-core” – binucleate) ale celor doi producatori si-au facut si ele aparitia in 2005. Procesoarele binucleate sint indicate pentru cei care lucreaza in mod curent cu aplicatii ce suporta modul multifir (multithread), adica editarea audio-video, codarea audio-video, prelucrarea de grafica 3D (modelare, randare, etc.) si proiectarea asistata de calculator (CAD). Liniile de procesoare clasice nu au fost inca abandonate, insa este posibil ca in citiva ani ele sa cedeze locul aproape in totalitate procesoarelor cu mai multe nuclee si care folosesc instructiuni pe 64 de biti.

    Există mai mulţi fabricanţi de procesoare dar cei mai importanţi sînt INTEL şi AMD. Aceste companii au o oferta împărţită în trei categorii :

  •     1) Procesoare foarte puternice. Sînt destinate împătimiţilor de jocuri de ultimă generaţie sau celor care au nevoie de cît mai multă performanţă pentru aplicaţiile (animaţii 3D şi editare audio-video profesională, etc.) pe care le folosesc şi nu se uită la suma de bani pe care trebuie să o cheltuiască. In această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64 X2 (binucleat) si Athlon 64 FX, iar Intel procesoarele Pentium Extreme Edition 8xx si Pentium 4 Extreme Edition.
  •     2) Procesoare puternice. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul atît pentru jocuri de ultimă generaţie cît şi pentru aplicaţii comune (prelucrare de text, internet, editare audio-video, etc.). In această categorie AMD propune procesoarele Athlon 64, iar Intel procesoarele Pentium D (binucleat), Pentium 4 6xx si Pentium 4 5xx.
  •     3) Procesoare cu performanţe medii. Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul în special pentru aplicaţii mai puţin intensive (aplicaţii de birotica, internet, vizionare de filme, ascultare de muzica, etc.). Aceste procesoare pot fi folosite şi pentru jocurile de ultimă generaţie însă doar dacă sînt făcute anumite modificări în setările jocurilor (scăderea rezoluţiei şi a detaliilor grafice) care să permită rularea lor la un nivel acceptabil. Din această categorie fac parte procesoarele Sempron produse de AMD şi procesoarele Celeron produse de Intel.
  •     3) Procesoare cu performanţe obişnuite (scăzute). Sînt destinate utilizatorilor care folosesc calculatorul exclusiv pentru aplicaţii puţin intensive (aplicaţii de birotică, internet, vizionare de filme, ascultare de muzică, etc.). Din această categorie fac parte procesoarele VIA C3 produse de VIA. Aceste procesoare au avantajul că nu consumă multă energie electrică şi că degajă foarte puţină căldură, ceea ce le face să poată fi folosite în special în calculatoarele portabile mai puţin performante destinate celor care doresc să plăteasca un preţ scăzut pentru aceste dispozitive.

    Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la procesoare pot fi gasite în Anexa Manualului.

 

INTEL

    Procesoarele fabricate de compania INTEL sînt de două tipuri şi anume Pentium şi Celeron, care la rîndul lor există în mai multe variante în funcţie de generaţie (Pentium 4, Pentium 3, Celeron 2, etc.) şi de frecvenţa de ceas (2 GHz; 2,4 Ghz; 3 Ghz; etc.). Între aceste două tipuri există asemănari şi diferenţe care se reflectă în performanţa lor globală. Procesoarele Pentium sînt destinate acelora care doresc cît mai multă performanţă de la calculator şi ca urmare sînt dispuşi să plăteasca un preţ pe măsură pentru acest lucru. Procesoarele Celeron sînt destinate acelora care doresc să cumpere procesoare produse de compania Intel, dar sînt de acord să sacrifice un anumit grad de performanţă în favoarea unui preţ mai scăzut. Această politica de marketing a companiei Intel face ca procesoarele Celeron să fie fabricate şi poziţionate pe piaţă în aşa fel încît să nu intre în concurenţă cu procesoarele Pentium. Ca urmare ele au viteze mai mici decît cele mai noi procesoare Pentium, au o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date mai mică şi de asemenea mai puţină memorie cache pe pastila procesorului. De exemplu la un moment dat cel mai puternic procesor Celeron (cu nucleu Northwood) avea o frecvenţă de ceas de 2,8 GHz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 400 MHz şi o memorie cache L2 de 128 KB. Prin comparaţie, la acelaşi moment cele mai puternice procesoare Pentium 4 obişnuite (nu Extreme Edition) aveau o frecvenţă de ceas de 3,4 Ghz, o frecvenţă de funcţionare a magistralei de date (a procesorului, internă) de 800 MHz şi o memorie cache L2 de 512 KB (P4 cu nucleu Northwood) sau 1024 KB (P4 cu nucleu Prescott).

    1. PENTIUM

    1.1 Procesoare mononucleate (“single core” – cu un singur nucleu)

    Procesoarele Pentium sînt cele mai puternice procesoare produse de Intel şi sînt indicate pentru cei care doresc să foloseasca calculatorul şi pentru jocuri de ultimă generaţie sau pentru prelucrare audio-video. Procesoarele Pentium fabricate în prezent sînt dintr-a patra generaţie (Pentium 4), dar se găsesc în vînzare (în special la mîna a doua) şi procesoare din generaţia a treia (Pentium 3, denumire scrisa de obicei Pentium III). Procesoarele din generaţia a patra (cu excepţia seriei P4 Extreme Edition) au fost fabricate folosindu-se succesiv (în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume Wilamette (pînă la 2 GHz inclusiv), Northwood (de la 2GHz pînă la 3,4 Ghz) şi Prescott (de la 2,8 Ghz în sus). Între cele trei tipuri de nuclee există multe asemănări însă există şi destule diferenţe, legate de procesul de fabricaţie sau de arhitectura internă. Nucleul Prescott are un număr dublu de tranzistori faţă de nucleul Northwood şi are 16 KB de memorie cache L1 şi 1024 MB de memorie cache L2. Nucleul Northwood are doar 8 KB de memorie cache L1 şi 512 KB de memorie cache L2. În plus procesoarele bazate pe nucleul Prescott au o arhitectură îmbunătăţită şi sînt dotate cu un set nou de instrucţiuni, numit SSE3, care nu există la procesoarele bazate pe nuclee mai vechi şi care va fi pus în valoare de creatorii de softuri. Pe de altă parte nucleul Prescott are un consum de electricitate mai crescut şi degajă mai multă căldură în timpul funcţionării intensive decît nucleul Northwood, ceea ce reprezintă un dezavantaj.

    Procesoarele Pentium 4 6xx (670, 660, 650, etc.) sint cele mai noi reprezentante ale generatiei de procesoare mononucleate Pentium 4 si sint bazate pe nucleul Prescott 2M, a carui caracteristica principala este prezenta unei memorii cache de 2 MB. Insa ceea ce le deosebeste de generatiile precedente este posibilitatea folosirii tehnologiei EM64T (Enhanced Memory 64 Technology), adica folosirea instructiunilor pe 64 de biti. Acestea au nevoie pentru a functiona de placi de baza care sa suporte tehnologia EM64T la nivel de BIOS, iar la nivel software de sisteme de operare (Windows XP x64 sau Linux) si de aplicatii pe 64 de biti.

    Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition (Pentium 4 XE) sînt cele mai performante procesoare din generaţia Pentium 4, însă preţul lor este prohibitiv. Aceste procesoare sînt bazate pe nucleul Gallatin, iar una dintre caracteristicile nucleului care contribuie din plin la sporul de performanţă este prezenţa unui nivel de memorie cache L3 cu o marime de 2 MB, care se adauga memoriei cache L2 de 512 KB. Procesoarele Pentium 4 Extreme Edition nu au nevoie de plăci de bază speciale, ele putînd fi montate pe plăcile de bază obişnuite pentru Pentium 4 şi anume “socket 478″ sau “socket LGA775″. Astfel, procesorul P4 XE 3.4 GHz exista atit in varianta pentru soclu 478 cit si in varianta pentru soclu LGA775. Cel mai puternic reprezentant al acestei familii este procesorul Pentium 4 XE 3.73 GHz, care este construit exclusiv pentru formatul de soclu LGA775.

    O parte din procesoarele Pentium 4 cu frecvenţa de tact de peste 2,4 GHz posedă facilitatea de “Hyper-Threading” (HT), ceea ce înseamnă că un procesor este “văzut” de SO ca fiind de fapt compus din două procesoare “logice” (virtuale) care funcţionează la frecvenţa de ceas nominală a procesorului real. Unele aplicaţii sînt optimizate pentru modul multifir (“multithread”) sau pentru sistemele multiprocesor şi ca urmare ele vor rula mai rapid pe un sistem dotat cu un procesor Pentium 4, chiar dacă acest sistem doar “emulează” un sistem biprocesor, fără a fi şi în realitate unul. De asemenea tehnologia HT aduce un avantaj în situaţia lucrului simultan cu mai multe aplicaţii sau în cazul în care unele aplicaţii rulează automat în fundal. Performanţa unui sistem dotat cu un procesor care utilizează tehnologia “Hyper-Threading” nu este însă la fel de mare ca a unui sistem dotat cu două procesoare reale (identice cu cel folosit în sistemul monoprocesor), din cauza faptului că procesoarele “logice” trebuie totuşi să împartă resursele procesorului real. Creşterea de performanţă este de obicei de ordinul 10-30 %, dar există şi situaţii în care tehnologia HT trebuie dezactivată pentru că ea încetineşte activitatea procesorului în anumite aplicaţii. Pentru a putea folosi tehnologia HT este nevoie de o placă de bază compatibila şi de un SO (Windows XP sau unele distribuţii de Linux) optimizat pentru această tehnologie. Activarea sau dezactivarea tehnologiei HT se face din BIOS-ul plăcii de bază.   

    1.2 Procesoare binucleate (“dual core” – cu doua nuclee)

    Familia de procesoare Pentium D 8xx este bazata pe nucleul Smithfield, care este format din din doua nuclee Prescott si are o memorie cache de 2 MB, cite 1 MB pentru fiecare nucleu. Ea cuprinde modelele 840 (3,2 GHZ), 830 (3 GHz) si 820 (2,8 GHz), ambele nuclee avind frecventa de tact specificata in paranteza. Procesoarele Pentium D pot folosi tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), insa nu si tehnologia Hyper-Threading, care a fost dezactivata.

    Procesoarele Pentium Extreme Edition (de ex. Pentium XE 840) sint bazate tot pe nucleul Smithfield, insa spre deosebire de Pentium D, ele au tehnologia Hyper-Threading activata.

    Ambele familii de procesoare folosesc formatul de soclu LGA775, au magistrala de date de 800 MHz si au nevoie de o placa de baza cu cipset Intel 955X sau NVIDIA nForce4 SLI Intel Edition.

    2. CELERON

    Procesoarele Celeron moderne au nucleu de procesor Pentium 4 (varianta Wilamette, Northwood sau Prescott), dar în trecut procesoarele Celeron foloseau acelaşi nucleu ca şi procesoarele Pentium mai vechi cu o generaţie. Este demn de remarcat faptul ca procesoarele Celeron D (cele mai noi, bazate exclusiv pe nucleul Prescott) au o performanta notabil crescuta fata de procesoarele Celeron din generatiile anterioare, chiar şi la o frecventa de tact egala. Acest lucru se datoreaza mai multor factori şi anume : marimea memoriei cache L1 şi L2 s-a dublat (L1 = 16 KB, L2 = 256 KB), viteza magistralei principale a crescut şi ea (533 MHz, fata de 400 MHz cît aveau cele mai performante procesoare Celeron cu nucleu Northwood) şi a fost introdus setul de instructiuni SSE3. Pe de alta parte procesoarele Celeron, indiferent de generatie, nu suporta tehnologia Hyper-Threading, aceasta raminind apanajul procesoarelor Pentium 4.

    Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 Intel a inceput sa produca si procesoare Celeron D care folosesc tehnologia EM64T (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu modelele Celeron D 326, 331, 336, 341, 346, 351. Acestea au frecvente de tact de la 2,53 la 3,2 GHz si folosesc formatul de soclu LGA775.

    Procesoarele Celeron cu frecvenţa de tact sub 2 Ghz sînt indicate pentru calculatoare folosite pentru aplicaţii mai puţin solicitante. Aceasta nu înseamnă că ele nu pot fi folosite pentru jocuri sau editare audio-video, ci doar că performanţa lor în aceste cazuri este mult scăzută faţă de procesoarele Pentium de ultimă generaţie, în principal datorită cantităţii mici de memorie cache. Procesoarele Celeron cu viteze de 2 GHz sau mai mult pot fi folosite însă şi pentru aplicaţii solicitante, deşi cantitatea redusă de memorie cache îşi pune în continuare amprenta asupra performanţelor procesorului, exceptie făcînd bineinteles procesoarele Celeron D. 

    DENUMIREA  PROCESOARELOR INTEL

    Compania Intel a folosit pina in anul 2004 denumiri pentru procesoarele Pentium şi Celeron care includeau obligatoriu şi frecventa de ceas reala a acestora (de ex. Pentium 4 3.4 GHz ; Pentium 4 3.2E GHz ; Pentium 4 2.8C GHz ; Celeron 2 GHz, Celeron 2.8 GHz, etc.). Scopul era ca orice cumparator sa poată sa aprecieze uşor performanta procesoarelor şi sa poată sa se decida rapid care este cel mai potrivit pentru nevoile sale.

    Intel a complicat însă lucrurile pe parcurs (în special pentru cumparatorii mai puţin avizati) pentru ca au existat foarte frecvent situatii în care procesoare Pentium 4 avînd aceeaşi frecventa de ceas aveau performante sensibil diferite. Acest lucru se datora în principal faptului ca unele dintre aceste procesoare funcţionau cu o magistrala interna de date de 800 MHz, iar altele cu 533 MHz sau ca unele procesoare foloseau tehnologia “Hyper-Threading” în timp ce altele nu. Mai mult, interveneau în ecuatie şi diferentele legate de nucleele pe baza cărora erau construite procesoarele. În acest fel nu erau rare situatiile în care cumparatorii erau pusi în dificultate atunci cînd trebuiau sa aleaga procesorul adecvat dintre mai multe procesoare avînd aceeaşi frecventa de ceas dar preturi diferite. Aceasta stare de lucruri defavoriza în mod evident cumparatorul şi în plus permitea unele manevre de marketing abuzive din partea firmelor care vindeau sisteme şi componente de calculator, firme care de obicei specificau în ofertele lor doar frecventa de ceas a procesorului, fara a preciza şi frecventa magistralei de date, tipul nucleului sau compatibilitatea cu tehnologia “Hyper-Threading”.

    Incepind cu anul 2004 Intel a hotarit sa schimbe radical modul de denumire a procesoarelor pe care le produce, în aşa fel încît diferentele de performanta sa fie foarte clare. Noua metoda de denumire implica folosirea unui număr (Processor Number – PN) care sa reflecte performanta globala a procesorului respectiv. Denumirea va fi formata din numele procesorului (Pentium sau Celeron) la care se adauga un număr alcatuit din trei cifre, de forma 8xx, 7xx, 6xx, 5xx sau 3xx, după linia de procesoare în care se incadreaza un anumit model de procesor. Vor exista mai multe grupuri de procesoare distincte şi anume : procesoare cu performante crescute (8xx), procesoare pentru calculatoare mobile (7xx), procesoare cu performante medii (6xx si 5xx) şi procesoare cu performante obisnuite (3xx). Primele patru grupuri cuprind procesoare de tipul Pentium 4, iar ultimul procesoarele Celeron. Procesoarele numite 8xx sint cu doua nuclee.

    Un procesor avînd un anumit număr este mai puternic decit procesoarele cu numere mai mici şi mai slab decit procesoarele cu numere mai mari. De exemplu un procesor Pentium 4 la 3,6 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 800 MHz, 1MB memorie cache L2, compatibil cu tehnologia HT) va avea numarul 560, un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,4 GHz va avea numarul 550, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 3,84 GHz va avea numarul 570. În mod similar un procesor Celeron D la 2,66 GHz (construit pe nucleul Prescott, avînd magistrala de date de 533 MHz, 256 KB memorie cache L2) va avea numarul 330, un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,53 GHz va avea numarul 320, iar un procesor avînd aceleasi caracteristici tehnice dar funcţionind la frecventa de 2,8 GHz va avea numarul 335.

 

AMD

    Procesoarele fabricate de compania AMD sînt de două tipuri şi anume Athlon şi Sempron, acestea din urma inlocuind linia de procesoare Duron la jumatatea anului 2004. Între aceste două tipuri există asemănări şi diferenţe care se reflectă în performanţa lor globală. Diferenţa între procesoarele de tip Athlon şi Sempron este în mare măsură aceeaşi care există între procesoarele Pentium şi Celeron şi este legată de frecvenţa de ceas (“viteza”) a procesorului, de frecvenţa magistralei de date, de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului şi de tipul nucleului folosit.

    1. PROCESOARE MONONUCLEATE (“single core” – cu un singur nucleu)

    1.1 ATHLON 64 / ATHLON 64 FX

    Compania AMD a introdus in productie incepind cu anul 2003 procesoare fabricate exclusiv pe baza unei arhitecturi pe 64 de biţi (AMD64) şi anume familiile de procesoare Athlon 64 FX (57, 55, 53 şi 51) si Athlon 64. Aceste procesoare sînt optimizate pentru a rula aplicaţii pe 64 de biţi, însă ele pot rula extrem de bine şi aplicaţii pe 32 de biţi sau chiar pe 16 biţi. În aplicaţiile pe 32 de biţi (de ex. jocuri, programe de birotică, editare audio-video, etc.) performanţa procesoarelor cu arhitectura pe 64 de biţi este chiar considerabil mai bună decît a procesoarelor pe 32 de biţi. Puterea reală a procesoarelor pe 64 de biţi este însă “descătuşată” doar de sistemele de operare (Windows XP x64, Linux) şi aplicaţiile pe 64 de biţi.

    Procesoarele AMD pe 64 de biţi au arhitectura nucleului asemănătoare cu cea a procesoarelor Athlon XP, la care s-au adăugat însă mai multe inovaţii în scopul creşterii performanţei. Cea mai notabilă inovaţie este includerea în nucleu a controlerului de memorie, care era pînă atunci plasat în cipsetul plăcii de bază. În acest fel lucrul cu memoria DDRAM este accelerat şi în plus performanţa procesorului nu mai depinde de calitatea controlerului folosit de producătorul plăcii de bază. În plus ele folosesc şi instrucţiunile SSE 2, care nu sînt prezente la procesoarele Athlon XP. Procesoarele AMD Athlon pe 64 de biţi au nevoie de plăci de bază speciale, ele neputind fi instalate pe PB pentru procesoare Athlon XP. La inceputul productiei acestor procesoare, PB trebuiau sa fie de tipul “Socket 940″ pentru Athlon 64 FX şi “Socket 754″ pentru Athlon 64, în funcţie de numarul de pini ai fiecarui tip de procesor. Ulterior compania AMD a hotarit ca ambele tipuri de procesoare sa aiba acelaşi număr de pini, şi anume 939, iar placile de baza de tipul “Socket 939″ sa fie compatibile atît cu procesoarele Athlon 64 FX, cît şi cu procesoarele Athlon 64 construite cu acest număr de pini.

    1.1.1 ATHLON 64 FX

    Procesoarele Athlon 64 FX (51, 53, 55 si 57) sînt varianta mai performanta (şi în acelaşi timp mai scumpa) a procesoarelor AMD pe 64 de biti, fiind deci “virful de lance” al companiei AMD în competitia de pe piata procesoarelor pentru sisteme de birou (“desktop”). Ele posedă un controler de memorie bicanal (“dual channel”), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB (1 MB). 

  •     Primele procesoare Athlon 64 FX-51 şi FX-53 inglobau nucleul “Sledgehammer”, aveau 940 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 940) şi, lucru foarte important, aveau nevoie pentru a funcţiona de o memorie RAM specială (“Registered DDRAM”).
  •     Compania AMD a decis ulterior incetarea productiei procesoarelor FX-51 şi intrarea în productie a unor procesoare Athlon 64 FX-53 care inglobeaza nucleul “Clawhammer” si au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 939). Mai important, AMD a hotarit ca toate procesoarele Athlon 64 FX produse din acel moment vor funcţiona cu memorie RAM obisnuita, nemaifiind nevoie de memoria RAM specială de tipul “Registered DDRAM”. Memoria RAM obisnuita are două avantaje fata de cea speciala (“registered”) şi anume este mai rapida şi mai ieftina.
  •     Cel mai nou (si mai puternic) reprezentant al familiei Athlon 64 FX este procesorul Athlon 64 FX-57 (frecventa reala 2,8 GHz), care are 939 de pini si este construit pe baza nucleului “San Diego”, beneficiind deci de un controler de memorie imbunatatit si de compatibilitate cu setul de instructiuni SSE3.

    1.1.2 ATHLON 64

    Procesoarele Athlon 64 sînt varianta mai puţin performanta (şi în acelaşi timp mai ieftina) a procesoarelor AMD pe 64 de biti, dar chiar şi aşa ele intrec în performanta procesoarele Athlon XP cu aceeaşi frecventa de tact. Ele sînt construite folosind nucleele “Newcastle”, “Clawhammer”, “Winchester” si “Venice. Cel mai puternic reprezentant al familiei Athlon 64 este procesorul Athlon 64 4000+ (frecventa reala 2,4 GHz), care are 939 de pini. El este construit pe baza nucleului Clawhammer (la fel ca si Athlon 64 FX-53, care are aceeasi frecventa de tact), avind controler de memorie bicanal si o cantitate de memorie cache L2 de 1 MB.

  •     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu “Clawhammer” (3200+, 3400+ şi 3700+) au 754 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 754), posedă un controler de memorie monocanal (“single channel”), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le face mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 1024 KB.
  •     În ceea ce le priveste pe procesoarele Athlon 64 cu nucleu “Newcastle” lucrurile sînt ceva mai complicate. Primele procesoare Athlon 64 (2800+, 3000+, 3200+, 3400+) cu nucleu “Newcastle” aveau 754 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 754) posedau un controler de memorie monocanal (“single channel”), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 64 biţi (ceea ce le facea mai puţin performante) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Procesoarele din a doua serie Athlon 64 cu nucleu “Newcastle” (3500+, 3800+) au 939 de pini (fiind deci compatibile cu placile de baza Socket 939) poseda un controler de memorie bicanal (“dual channel”), o interfaţă de lucru cu memoria cache L2 pe 128 biţi (la fel ca procesoarele Athlon 64 FX) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB.
  •     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu “Winchester” (3000+, 3200+ şi 3500+) au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), posedă un controler de memorie bicanal (“dual channel”) şi o cantitate de memorie cache L2 de 512 KB. Deosebirea intre nucleele Newcastle si Winchester tine exclusiv de procesul de fabricatie, primele fiind fabricate cu tehnologie de 130 nm (0,13 microni) iar celelalte, mai noi, cu tehnologie de 90 nm (0,09 microni). Tehnologia de 90 nm permite atit scaderea costurilor de productie cit si un consum de electricitate mai mic, ceea ce are ca efect o temperatura mai scazuta.
  •     Procesoarele Athlon 64 cu nucleu “Venice” (3800+) sint fabricate cu tehnologie de 90 nm, au 939 de pini (sînt compatibile cu PB Socket 939), poseda instructiunile SSE3, au un controler de memorie imbunatatit si un voltaj mai mic de functionare, ultima caracteristica contribuind la mentinerea unei temperaturi mai scazute fata de nucleele precedente.

    1.2 SEMPRON

    Procesoarele Sempron au fost construite de-a lungul timpului folosind patru tipuri de nuclee si anume Thoroughbred B, Barton, Paris si Palermo.

  •     Primele procesoare Sempron de la 2200+ (frecventa reala 1,5 GHz) la 2800+ (frecventa reala 2 GHz) au fost fabricate folosind nucleul Thoroughbred B si erau conforme cu formatul “socket A” pentru placile de baza. Toate procesoarele Sempron bazate pe nucleul Thoroughbred B de la 2200+ la 2800+ au o cantitate de memorie cache L2 de 256 KB, ceea ce le face mult mai performante decit predecesoarele lor, Duron, care aveau doar 64 KB.
  •     Procesorul Sempron 3000+ (frecventa reala 2 GHz – 512 KB cache L2) a fost initial fabricat folosind nucleul Barton, conform cu formatul “socket A” pentru placile de baza. Ulterior a fost fabricat cu nucleul Palermo (frecventa reala 1,8 GHz – 128 KB cache L2). Procesorul Sempron 3000+ cu nucleu Barton are 512 KB memorie cache L2, la fel ca si procesoarele Athlon XP construite pe baza aceluiasi nucleu. Procesorul Sempron 3100+ cu nucleu Paris are 256 KB memorie cache L2.
  •     Procesorul Sempron 3100+ (frecventa reala 1,8 GHz) este fabricat folosind nucleul Paris (similar cu cel folosit pentru procesoarele Athlon 64) si este conform cu formatul “socket 754″ pentru placile de baza. Toate procesoarele de mai sus au fost fabricate cu o tehnologie de 130 nm.
  •     Procesoarele Sempron cele mai noi sint fabricate pentru platforma Socket 754 cu ajutorul tehnologiei de 90 nm, inglobeaza nucleul Palermo si au valorile nominale (“ratings”) : 2600+ (frecv. reala 1,6 Ghz), 2800+ (1,6 Ghz), 3000+ (1,8 GHz) si 3300+ (2 GHz). Diferenta de performanta dintre modelele 2600+ si 2800+ nu este data de frecventa de functionare, care este aceeasi, ci de cantitatea de memorie cache L2. Procesoarele construite pe baza nucleului Palermo au cantitati diferite de memorie cache L2 si anume : 2600+ (128 KB); 2800+ (256 KB), 3000+ (128 KB), 3300+ (128 KB).

    Procesoarele Sempron construite cu nucleele Paris si Palermo poseda avantajele conferite de acestea (de ex. controler de memorie integrat), dar nu pot rula aplicatii pe 64 de biti. Evident ca nici cele construite pe baza nucleelor Thoroughbred B si Barton nu pot rula aplicatii pe 64 de biti.

    Incepind cu a doua jumatate a anului 2005 AMD a inceput sa produca si procesoare Sempron care folosesc tehnologia AMD64 (instructiuni pe 64 de biti), de exemplu versiunile 2600+, 2800+, 3000+, 3100+, and 3300+. Ele se deosebesc de modelele pe 32 de biti prin intermediul codului OPN.

    1.3 ATHLON XP

    Cea mai populară (mai bine vîndută) familie de procesoare fabricată de AMD s-a numit Athlon XP, ea fiind aflata in productie intre anii 2001-2005. Procesoarele Athlon XP au fost fabricate folosindu-se succesiv (în ordine cronologică) patru tipuri de nuclee şi anume Palomino (1500+ pînă la 2100+), Thoroughbred (1600+ pînă la 2700+), Barton (2500+ pînă la 3200+) şi Thorton (2000+, 2200+, 2400+).

  •     Nucleul Thoroughbred a avut două revizii (versiuni) şi anume Thoroughbred A şi Thoroughbred B, acesta din urma prezentînd un avans tehnologic considerabil faţă de nucleele anterioare, inclusiv versiunea A. Diferenţele dintre nuclee sînt date în principal de optimizarea arhitecturii lor în vederea îmbunătăţirii performanţei globale a procesorului, cu cîteva excepţii în care diferenţele dintre generaţiile de nuclee sînt minore şi tin doar de cantitatea de memorie cache de pe pastila procesorului. Ca o regulă aproape generală cu cît nucleul este mai nou cu atît  procesorul este mai bun, adică mai rapid şi mai stabil.
  •     Diferenţa între nucleul Barton şi cel Thoroughbred B este minima d.p.d.v al arhitecturii, deosebirea principală între ele fiind dată de adăugarea a 256 KB de memorie cache L2 pe nucleul Barton în aşa fel încît acesta are 512 KB memorie cache L2 în timp ce nucleul Thoroughbred B (ca şi nucleele Palomino şi Thoroughbred A) are doar 256 KB.
  •     Nucleul Thorton este un nucleu Barton care are doar 256 KB de memorie cache L2 şi a fost produs doar din considerente ce ţin de procesul de producţie, pentru că era mai ieftin să se folosească aceeaşi linie de fabricaţie ca pentru nucleele Barton decît să se păstreze linia de fabricaţie a nucleelor Thoroughbred B.

    1.4 DURON

    Procesoarele Duron mai recente au fost construite succesiv cu două tipuri de nuclee şi anume Morgan (între 1 GHz şi 1,3 GHz) şi Applebred (1,4 GHz; 1,6 GHz şi 1,8 GHz). Nucleul Applebred este îmbunătăţit considerabil faţă de nucleele anterioare şi permite funcţionarea procesorului la o frecvenţă a magistralei de date (FSB) de 266 MHz. Procesoarele Duron au o cantitate de memorie cache L2 de doar 64 KB, faţă de 256 sau 512 KB pentru procesoarele Athlon XP, ceea ce se răsfrînge asupra performanţelor în aplicaţiile (jocuri, programe de birotică, etc.) dependente de cantitatea de memorie cache disponibilă. Aceasta linie de procesoare a fost scoasa din productie în momentul în care a fost lansat modelul Sempron.

    2. PROCESOARE BINUCLEATE (“dual core” – cu doua nuclee)

    2.1 ATHLON 64 X2

    Familia de procesoare Athlon 64 X2 include modelele 4800+ (2,4 GHz), 4600+ (2,4 GHz), 4400+ (2,2 GHz) si 4200+(2,2 GHz), bazate pe nucleele Toledo (4800+ si 4400+) si Manchester (4600+ si 4200+). Diferenta de performanta intre modelele cu aceeasi frecventa de tact este data de marimea memoriei cache L2, care este de altfel si singura diferenta intre cele doua tipuri de nuclee. Aceasta este de 2MB (cite 1 MB pt. fiecare nucleu) la 4800+ si 4400+ si de 1 MB (cite 512 KB pt. fiecare nucleu) la 4600+ si 4200+. Toate modelele folosesc placi de baza de tip “Socket 939″ si au magistrala de date de 1000 MHz. Ele sint compatibile cu setul de instructiuni SSE3 si au un controler de memorie imbuntatit fata de procesoarele Athlon 64.

    Procesorul Athlon 64 X2 4800+ este la ora actuala cel mai puternic procesor existent pentru calculatoarele personale, el depasind nu numai cele mai performante procesoare AMD, ci si pe cele produse de INTEL.

    DENUMIREA  PROCESOARELOR AMD

    AMD sustine că foloseşte o arhitectură pentru nucleele procesoarelor sale pe 32 de biti (Athlon XP, Duron, Sempron) care este mai bună decît cea folosită de INTEL. Acest lucru ar permite ca un procesor Athlon XP să aibă la o anumită frecvenţă de tact o performanţă egală sau mai bună decît un procesor Pentium 4 care funcţionează la o frecvenţă de tact superioara celei a procesorului Athlon XP. De exemplu AMD susţine (în mod indirect) că un procesor Athlon XP 2800+ (nucleu Thoroughbred B) care funcţionează la frecvenţa reala de 2250 MHz (2,25 GHz) are aceeaşi performanţă ca un procesor Pentium 4 2.8 care funcţionează la frecvenţa reala de 2800 MHz (2,8 Ghz). Acest lucru nu este fără o bază reală, pentru că procesoarele produse de AMD execută mai multe instrucţiuni pe ciclu decît procesoarele produse de Intel.

    Compania AMD îşi numeşte procesoarele Athlon XP în funcţie de performanţa lor (“performance rating” – PR) şi nu de frecvenţa de tact reală, în aşa fel încît un procesor Athlon XP 2000+ are de fapt frecvenţa de ceas de 1667 MHz. Introducerea nucleului Barton a complicat întrucîtva lucrurile pentru că de exemplu un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Thoroughbred B funcţionează la frecvenţa de 2250 MHz (166×13,5), iar un procesor Athlon XP 2800+ cu nucleu Barton funcţionează la frecvenţa de 2083 MHz (166×12,5), AMD susţinînd că memoria cache L2 mai mare a nucelului Barton îl face capabil să aibă aceeaşi performanţă cu nucleul Thoroughbred B, chiar dacă funcţionează la o frecvenţă mai mică. Cele mai performante procesoare Athlon XP (3000+ şi 3200+) sînt însă construite numai folosind nuclee Barton.

    Apariţia procesoarelor pe 64 de biţi a complicat şi mai mult lucrurile în ceea ce priveşte denumirile folosite de compania AMD pentru produsele sale. Astfel, metoda PR a fost păstrată pentru procesoarele Athlon 64 (3200+, 3400+, 4000+), însă pentru procesoarele Athlon 64 FX s-a optat pentru denumiri care nu au legătură cu frecvenţa de funcţionare (FX-51 funcţionează la 2,2 GHz, FX-53 la 2,4 GHz, iar FX-55 la 2,6 GHz) sau cu performanţa comparativă cu procesoarele Pentium 4 (numerele 51, 53 si 55 nu au nici o relatie cu performanta procesoarelor produse de Intel). Denumirea procesoarelor Sempron (3100+, 2800+, 2600+, etc.) este conforma cu modelul PR (“performance rating”) expus mai sus, dar ele nu se raporteaza la performanta comparativa a unor procesoare Pentium 4. Procesoarele Duron au fost denumite în funcţie de frecvenţa de ceas exprimată în MHz (Duron 1600, Duron 1800), ele fiind scoase insa din productie.

    Acurateţea folosirii unei denumiri care nu se bazează pe frecvenţa de ceas a procesorului în cauză, ci pe frecvenţa unui procesor concurent care are performanţe asemănătoare, este pusă în chestiune de unii specialişti. Din testele efectuate de mai multe situri specializate în hardware rezultă că valoarea nominala (“rating”) folosită de AMD pentru procesoarele sale Athlon XP este adecvată în special în legătură cu aplicaţiile de birou şi cu jocurile pe calculator. În cazul prelucrării audio-video (codare MPEG4, codare MP3) denumirea îşi pierde din precizie, supraestimînd într-o anumită măsură performanţele procesorului AMD.

    In cazul procesoarelor Athlon 64 si Sempron, compania AMD a fost acuzata ca valorile nominale (“ratings”) par a fi stabilite uneori fara prea multa rigurozitate logica, din considerente care tin mai mult de strategiile de acoperire a pietei cu o gama cit mai larga de produse, decit de performantele comparative ale procesoarelor. Acuzatiile nu se verifica in majoritatea cazurilor, compania AMD neavind interesul sa isi creeze o reputatie proasta prin apelarea mult prea flagranta la trucuri ieftine de marketing. De exemplu un procesor Athlon 64 3500+ (2,2 GHz – 512 KB cache L2 – interfata cu memoria pe 128 de biti – nucleu Newcastle sau Winchester) este in majoritatea testelor mai performant decit unul 3400+ (2,4 GHz – 512 KB cache L2 – interfata cu memoria pe 64 de biti – nucleu Newcastle), chiar daca acesta din urma are o frecventa de ceas mai mare cu 200 MHz. La un moment dat pe piata romaneasca ele costau (cu TVA inclus) 285 EUR (3500+) si 235 EUR (3400+), fiecare potential cumparator urmind sa decida singur daca diferenta de 50 de EUR la pret reflecta adecvat diferenta de performanta.

    Un dezavantaj al procedurii de numire folosite de AMD este faptul ca pot exista procesoare cu aceeasi valoare nominala care fac parte din familii diferite si evident au si preturi diferite. O astfel de situatie se intilneste in cazul procesoarelor Athlon 64 3000+ (2 GHz – 512 KB cache L2 – nucleu Clawhammer sau Newcastle), Athlon XP 3000+ (2,1 GHz – 512 KB cache L2 – nucleu Barton) si Sempron 3000+ (2 GHz – 512 KB cache L2 – nucleu Barton). In acest caz alegerea procesorului cel mai performant trebuie sa se faca dupa pretul sau. De exemplu la un moment dat procesorul Sempron 3000+ (1,8 GHz – 128 KB cache L2 – nucleu Palermo) costa in Romania 115 EUR (incl. TVA), iar procesorul Athlon 64 3000+ (2 GHz – 512 KB cache L2 – nucleu Newcastle) costa 153 EUR (incl. TVA), ambele fiind destinate platformelor cu soclu 754. Este evident ca valoarea nominala identica (3000+ in acest caz) nu a pus pe acelasi rang al performantelor un procesor Sempron cu unul Athlon 64, lucru reflectat foarte bine de pret.

    Este deci recomandat sa nu se faca comparatii bazate pe valorile nominale intre procesoare AMD apartinind unor familii diferite. Pentru a avea relevanta, astfel de comparatii trebuie sa se faca doar pe baza rezultatelor obtinute de procesoare in testele efectuate de siturile specializate in recenzii ale componentelor hardware. In sfirsit, daca trebuie sa ne decidem asupra a doua procesoare din aceeasi familie (de ex. Athlon 64), care au aceeasi valoare nominala (de ex. 3500+) dar sint fabricate cu tehnologii diferite (90 nm si 130 nm), este recomandat sa alegem procesorul fabricat cu tehnologia mai noua (90 nm).

    Verdictul în privinţa procesoarelor AMD a fost dat de cumpărătorii cu mijloace financiare mai reduse, care le apreciaza atît pentru performanţă, cît mai ales pentru raportul preţ-performanţă care este foarte bun. Este recomandată cumpărarea unui procesor Athlon 64 sau Athlon XP dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii care necesită putere mare de calcul (jocuri, prelucrare audio-video) sau un procesor Sempron dacă îl folosim pentru aplicaţii de intensitate medie (aplicaţii de birou, internet). La fel ca în cazul procesoarelor Celeron, procesoarele Sempron pot fi folosite şi pentru jocuri sau editare audio-video, însă performanţele lor sînt mai scăzute decît ale procesoarelor Athlon 64 si Athlon XP, evident la valori nominale apropiate (a nu se compara deci un Sempron 3100+ cu un Athlon XP 2000+). Procesoarele Sempron cu valori nominale mari (peste 2800+) pot fi folosite fara probleme si pentru jocurile noi, dar jucatorii impatimiti ar trebui sa cumpere mai degraba procesoare Athlon 64 sau Athlon XP.

    Identificarea nucleului unui procesor Athlon XP, Athlon 64 sau Sempron se face pe baza codului inscripţionat pe acesta (“Ordering Part Number” – OPN) sau folosind softuri speciale cum sînt CPUiDMax sau CPU-Z (vezi adresele de unde pot fi descărcate în pagina Legaturi Programe). Să presupunem că avem un procesor Athlon XP cu urmatorul cod inscripţionat pe plăcuţa sa : “AXDA 1700 DUT3C”. Pentru a-l “descifra” trebuie să urmăm indicaţiile de pe situl AMD. Grupul de litere “AXDA” ne semnalează că avem de-a face cu un procesor Athlon XP cu nucleu Barton sau Thoroughbred, numărul “1700″ ne dezvăluie că procesorul are o performanţă (“performance rating”) de 1700+ ceea ce lămureşte în plus faptul că este vorba de un nucleu Thoroughbred, litera “D” semnifică faptul că procesorul este “împachetat” folosind tehnologia OPGA, litera “U” arată că tensiunea de funcţionare este de 1,6 V, litera “T” indică temperatura maximă suportată de nucleu şi anume 90 de grade Celsius, cifra “3″ semnalează că procesorul are 256 KB de memorie cache L2, iar litera “C” ne indică frecvenţa magistralei principale de date (FSB) a plăcii de bază în care poate fi montat procesorul şi anume 266 MHz.

 

ALTI  PRODUCATORI

    Compania VIA, producătoare în principal de componente pentru plăci de bază, ofera un procesor numit VIA C3 care este foarte ieftin. Dacă intenţionăm să folosim un calculator în principal pentru procesarea de text sau explorarea internetului putem lua în considerare cumpărarea unui asemenea procesor, care poate fi folosit eventual şi pentru jocuri pe calculator mai vechi sau pentru aplicaţii audio-video mai puţin intensive. Procesoarele produse de VIA se vînd de obicei impreună cu o placă de bază, la un preţ foarte convenabil.

 

CUMPĂRAREA  UNUI  PROCESOR

    Este recomandată cumpărarea unui procesor cît mai puternic. O listă cu specificaţiile tehnice (frecvenţa de funcţionare pentru procesoarele Athlon XP, factorii de multiplicare, tensiunea de alimentare, etc.) ale procesoarelor se găseşte în pagina Processor Chart.

    În cazul în care folosim calculatorul pentru o plajă largă de aplicaţii (birotică, editare audio-video, jocuri, programare, proiectare, etc.) şi avem un buget restrîns, trebuie să favorizăm procesorul “în dauna” plăcii video, atunci cînd luam decizia finală referitoare la piesele pe care le cumpărăm. Cu alte cuvinte trebuie să luam un procesor cît mai puternic, pentru că performanţa acestuia se va reflecta pozitiv în absolut toate aplicaţiile, pe cînd performanţa plăcii video este de obicei limitată la jocuri şi la aplicaţiile de grafică 3D.

    Utilizatorii care pun un preţ deosebit pe performanţa calculatorului lor pot avea în vedere cumpărarea unui procesor Athlon 64 FX sau a unui procesor Pentium 4 Extreme Edition, dacă bineînţeles bugetul le permite cumpărarea unor astfel de procesoare foarte performante dar şi foarte scumpe.

    Utilizatorii care au un buget mai putin generos (totusi considerabil) trebuie sa aiba in vedere cumpararea unui procesor Athlon 64 sau a unui procesor Pentium 4 cu nucleu din generatia Northwood sau Prescott si cu frecventa de ceas de peste 2500 MHz (2,5 GHz).

    Utilizatorii care au un buget restrins pot cumpara un procesor Athlon XP (2500+ sau mai bun) cu nucleu Thoroughbred B, Thorton sau Barton, un procesor Sempron (2500+ sau mai bun) sau un procesor Celeron (recomandat tipul D) cu frecventa de ceas de 2,5 Ghz (sau mai mult). In functie de buget pot fi cumparate procesoare Pentium 4 cu frecvente de tact mai mici de 2,5 GHz, Athlon XP cu frecvente de tact mai mici de 1883 MHz sau Celeron cu frecvente de tact  mai mici de 2,5 GHz, dar acest lucru nu este recomandat daca dorim sa avem un calculator pe care sa-l folosim pentru aplicatii intensive si in urmatorii 2 ani de la cumparare.

    In sfirsit, utilizatorii care folosesc calculatorul pentru aplicatii care nu necesita multa putere de calcul au cel mai bun raport performanta-pret daca aleg un procesor ieftin din gamele Sempron, Celeron sau eventual VIA C3.

 

RĂCITORUL

GENERALITĂŢI

    Procesoarele moderne se încălzesc foarte mult atunci cînd funcţionează, iar temperatura lor trebuie menţinută sub o anumită limită pentru a asigura o funcţionare optimă. Pentru aceasta peste procesor se fixează un răcitor (“cooler”) compus dintr-un radiator pe care se află fixat un ventilator.

    Radiatorul este format dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară şi este construit de obicei din aluminiu dar poate avea şi părţi din cupru, care este un mai bun conductor de căldură. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului, de la care preia căldura degajată de acesta şi o disipează cu ajutorul structurii lamelare în mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire pasivă.

    Ventilatorul asigură transferul aerului încălzit care se află în apropierea suprafeţei radiatorului, permiţînd astfel schimbul mai eficient de căldură între radiator şi mediul înconjurător. Acest tip de răcire se numeşte răcire activă. Ventilatorul este de obicei acoperit cu un mic grilaj metalic al cărui rol este de a împiedica contactul dintre palele ventilatorului şi cablurile care traversează spaţiul interior al carcasei calculatorului.   

    Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la răcitoare pot fi gasite in Anexa Manualului.

 

CUMPĂRAREA  UNUI  RĂCITOR

    Există multe tipuri de răcitoare însă este recomandată cumpărarea unuia care să fie eficient şi în acelaşi timp care să nu aibă un ventilator foarte zgomotos. Un astfel de racitor costă de obicei între 10 şi 15 EUR dar există bineînţeles şi variante mai bune dar în acelaşi timp mai scumpe. La cumpărarea răcitorului trebuie să ţinem cont de faptul că răcitoarele pentru procesoare Pentium sau Celeron sînt diferite (din punct de vedere al dispozitivului de montare) de cele pentru procesoare AthlonXP sau Duron şi de asemenea diferite de cele pentru procesoarele Athlon 64. Este recomandată cumpărarea unui răcitor care are o pastilă de cupru în locul în care radiatorul vine în contact cu procesorul.

 

PLACA  VIDEO

NVIDIA

ATI

 

GENERALITĂŢI

    Placa Video (PV) este responsabila cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului. Ea este a doua componenta, după procesor, care determina performanţa unui calculator şi de aceea şi în cazul ei este recomandat să nu facem economie atunci cînd dorim să o cumpărăm.

    PV contine un procesor specializat numit GPU (Graphics Processing Unit) sau VPU (Visual Processing Unit) care face o parte din calculele necesare pentru afişarea imaginilor, cealalta parte a acestor calcule fiind făcută de procesorul calculatorului (CPU). Fiecare PV are şi o cantitate de memorie RAM inclusa pe ea care este folosită de GPU, de exemplu pentru a stoca texturile obiectelor (elemente de peisaj, personaje, etc.) intilnite în jocuri.   

    Placa video afiseaza pe ecranul monitorului imagini de două tipuri şi anume în două dimensiuni (2D) şi în trei dimensiuni (3D), cu mentiunea că imaginile 3D sînt evident tot în două dimensiuni (fiind afisate pe ecran, care este o suprafaţa plata), însă în cazul lor este creata senzatia (iluzia) perspectivei, adică a unui spatiu în trei dimensiuni aflat dincolo de ecranul monitorului. Imaginile 2D sînt folosite în special pentru elementele de interfata (ferestrele, barele, butoanele, etc) ale softurilor, iar imaginile 3D sînt folosite în special pentru jocurile 3D (practic aproape toate jocurile publicate incepind cu anul 2000, indiferent de tipul lor).

    Puterea unei plăci video, care se reflecta bineinteles în preţ, consta în capacitatea ei de a oferi animatii cît mai fluide (cursive, fără sacadari) în jocurile 3D. Placa video creeaza de fapt imagini statice (cadre, similare cu nişte diapozitive), însă inlantuirea acestora la o viteza mare (peste 30-40 de cadre pe secunda) produce ochiului senzatia că elementele prezente în imagini (personaje, vehicule, etc.) se afla în miscare, la fel cum inlantuirea rapidă a cadrelor de pe rola unui film produce senzatia de miscare. Acest proces de creare a imaginilor 3D devine evident atunci cînd încercam să rulam un joc 3D pe o PV mai slaba şi rezultatul este că actiunea jocului se desfasoara sacadat, semanind uneori cu o sesiune de vizionare a unor diapozitive (“slideshow”).

    Crearea unei imagini 3D este o operatiune complexa, care se desfasoara în două etape mari (“geometrica” şi “grafica”) la care participa atît  procesorul central (CPU) cît şi procesorul grafic (GPU – VPU). În etapa “geometrica” sînt calculate coordonatele în spatiu ale tuturor elementelor care compun o imagine (scena) şi de asemenea sînt calculate valorile necesare aplicarii efectelor grafice care fac ca imaginea să para cît mai realista (umbre, culori, texturi, toate în raport cu unghiul de vedere al scenei). În etapa “grafica” se trece la modificarea propriu-zisa a scenei în conformitate cu calculele facute în etapa “geometrica”, adică se adauga texturile, culorile şi umbrele obiectelor prezente în scena şi se obtine imaginea finala, procedeu numit “randare” (“rendering”). Etapa “geometrica” era realizata de obicei de CPU, însă în PV moderne ea este realizata (exclusiv sau cu ajutorul CPU) de către GPU prin unitatea de “transformare şi iluminare” (“transform & lightning” – T&L) prezenta pe cipul grafic. Etapa “grafica” este realizata de către PV care prelucreaza pixelii care compun imaginea şi le adauga texturi pe care apoi le optimizeaza în aşa fel încît efectul să fie cît mai realist. Scena finala rezultata (“cadrul”) depinde deci foarte mult de capacitatea PV de a-şi executa operatiile cît mai bine (fără defecte de texturare, artefacte cromatice, etc.) şi într-un timp cît mai scurt.

    Randarea imaginii finale este realizata de PV cu ajutorul unor “conducte de randare” (“rendering pipelines” sau “pixel pipelines”) în cadrul cărora se desfasoara operatiile de prelucare a pixelilor. Fiecare conducta de randare foloseste un anumit număr de “unitati de mapare a texturilor” (“texture mapping units”) a caror funcţie este de a aplica texturi pe suprafetele obiectelor prezente în imagine, suprafete alcătuite din pixeli. Aplicarea texturilor seamana foarte bine cu aplicarea unui tapet pe un perete sau cu acoperirea unui obiect cu o stofa (de ex. asezarea unei fete de masa) cu mentiunea că pe un obiect dintr-o imagine 3D se aplica de obicei mai multe texturi pentru a obtine efecte realiste, de exemplu pentru a simula o suprafaţa cu protuberante sau una zgiriata.

    Performanţa unei plăci video este dată de insumarea mai multor factori printre care cei mai importanti sînt frecvenţa de ceas a procesorului grafic, frecvenţa de ceas a memoriei RAM (şi cantitatea ei) de pe PV, numarul de conducte de randare şi numarul de unitati de texturare continute de fiecare conducta. Un alt factor important este tipul magistralei de memorie (“memory bus”), prin care sînt transferate date între cipul grafic şi memoria RAM de pe placa video. Cele mai performante plăci au o magistrala de memorie pe 256 biţi, plăcile cu performanţe medii şi obişnuite au o magistrala de memorie pe 128 biţi, iar plăcile cu performanţe scăzute (nerecomandate pentru jocuri) au o magistrala de memorie pe 64 biţi.

    Placa Video se fixeaza pe placa de bază într-un orificiu alungit numit slot. Acesta poate fi de tip AGP (cel mai frecvent), PCI Express (standardul cel mai performant, care a inceput să fie folosit de abia incepind cu anul 2004) sau PCI (foarte putine PV îl folosesc în prezent). Modul de transfer a datelor video prin portul AGP este de 1X, 2X, 4X sau 8X dar asta nu inseamna că un mod de transfer de 8X este de două ori mai bun decît de cel 4X, ele avînd performanţe apropiate, evident cu un plus de performanţă pentru 8X. Standardul PCI Express x16 creste semnificativ cantitatea de date care poate fi transferata intre placa video si sistem (in speta cipsetul NorthBridge de pe PB), asa-numita “latime de banda” (“bandwith”). In plus acest nou standard prezinta si avantajul ca datele pot fi transferate simultan in ambele sensuri (de la PV la sistem si invers) prin folosirea unor canale independente de transfer a datelor. Alt avantaj important este posibilitatea de a furniza mai mult curent electric placii video direct prin magistrala PCI Express X16, in asa fel incit este posibil ca alimentarea unei PV puternice sa se faca exclusiv in acest fel, renuntindu-se la conectorul de alimentare suplimentar. Desi slotul PCI Express x16 are aceasi dimensiune ca slotul AGP, standardele PCI Express x16 si AGP sint incompatibile, deci o placa PCI Express x16 nu va functiona decit daca va fi instalata intr-un slot PCI Express x 16 pe placa de baza.

    Plăcile Video sînt construite de multe companii specializate în producerea de piese pentru calculator, însă în fapt cea mai mare parte dintre aceste PV au un procesor grafic (GPU – VPU) fabricat fie de NVIDIA, fie de ATI.     

FOLOSIREA  A  DOUA  PLACI  VIDEO IN  PARALEL

    Incepind cu anul 2004 NVIDIA a introdus posibilitatea folosirii tehnologiei SLI (“Scalable Link Interface” – “Interfata de legatura scalabila”) in scopul obtinerii de performante crescute in jocuri sau aplicatiile profesionale 3D folosind doua placi video NVIDIA fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza compatibila SLI si de doua PV identice de tipul GF 7800 GTX, GF 6800 Ultra, GF 6800 GT, GF 6800, GF 6800 LE, GF 6600 GT, GF 6600 (in cazul aplicatiilor profesionale se folosesc placile Quadro FX 4400, 3400 sau 1400). Fiecare placa se monteaza intr-un slot PCI Express x16 pe placa de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unei punti (“bridge”) pentru a functiona ca un ansamblu montat in paralel. Principiul de functionare se bazeaza pe metodele “Alternate Frame Rendering” (fiecare placa randeaza pe rind cite un cadru) si “Split Frame Rendering” (cele doua placi conlucreaza la randarea fiecarui cadru). Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind ajunge pina la 100 % (sistemul SLI fiind de doua ori mai performant ca o singura placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Dezavantajele acestei solutii sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipseturile “nForce 4 SLI” (pt. proc. AMD) si “nForce 4 SLI Intel Edition” (pt. proc. INTEL).

    Compania ATI a lansat in anul 2005 tehnologia CrossFire (“Foc Încrucişat” – in traducere romana) in scopul obtinerii de performante crescute in orice tip de aplicatii 3D (in special jocuri sau aplicatiile profesionale de proiectare sau grafica) folosind doua placi video ATI fixate in aceeasi placa de baza. Pentru aceasta este nevoie de o placa de baza compatibila CrossFire si de doua PV ATI Radeon compatibile cu aceasta tehnologie. Fiecare placa se monteaza intr-un slot PCI Express x16 pe placa de baza si apoi sint conectate cu ajutorul unui cablu in forma de Y pentru a functiona ca un ansamblu. Una din placi este definita ca Principala (CrossFire Edition -”Master”), iar cealalta ca Secundara (CrossFire Ready – “Slave”), aceasta diferentiere fiind stabilita in cadrul procesului de fabricatie, placile avind o functionalitate diferita in cadrul procesului de generare a imaginilor. Placile pot sa nu fie identice, insa ele trebuie sa apartina aceleiasi familii. De exemplu o placa Radeon X800 “CrossFire Edition” (Principala) poate fi cuplata cu orice placa “CrossFire Ready” (Secundara) din familia Radeon X800 (Pro, XL, GTO, XT, XT Platinum Edition), indiferent de producatorul ei.

    Conlucrarea dintre placile ATI Radeon decurge in doua etape. Placa Secundara trimite prin cablul in Y datele procesate de ea Placii Principale, iar aceasta din urma le combină cu datele procesate de ea insasi cu ajutorul unui asa-zis Motor de Compozitie (“Compositing Engine”) aflat pe un cip special. Imaginea astfel obtinuta este apoi trimisa la monitor. Principiul de functionare al tehnologiei CrossFire se bazeaza pe metodele numite “Scissor” (“Foarfeca” – placile conlucreaza la randarea fiecarui cadru, care este impartit in doua parti in mod similar cu taierea unei foi de hirtie cu foarfeca), “SuperTiling” (“Super-Pavimentare” – Orice cadru este impartit in mici dreptunghiuri asemanatoare cu cele de pe o tabla de sah, fiecare placa prelucrind jumatate din numarul acestora) si  “Alternate Frame Rendering” (fiecare placa randeaza pe rind cite un cadru). Draiverul ATI Catalyst va selecta automat metoda adecvata in functie de aplicatia care ruleaza, dar utilizatorul are posibilitatea sa intervina in aceasta decizie. Cresterea de performanta variaza in functie de aplicatia folosita si de rezolutie, putind ajunge pina la 100 % (sistemul CrossFire fiind de doua ori mai performant ca o singura placa), insa in mod obisnuit invirtindu-se in jurul valorilor de 30-60 %. Mai exista si modul de lucru SuperAA (“Super Anti-Aliasing”) care aduce doar un plus de calitate a imaginii, insa cu pretul unor performante mai scazute. Dezavantajele acestei solutii sint reprezentate de marirea consumului de energie electrica si a zgomotului produs de ventilatoare fata de cazul folosirii unei singure placi. Placile de baza compatibile cu tehnologia CrossFire de la ATI au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipsetul “Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480″ in cazul procesoarelor AMD. Pentru procesoarele Intel trebuie folosite placi de baza cu cipseturile “Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 400″ sau Intel i955X.

    Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la placile video pot fi gasite în Anexa Manualului.

 

NVIDIA

    Compania NVIDIA fabrica un GPU cu denumirea “GeForce” care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume GeForce, GeForce 2, GeForce 3, GeForce 4, GeForce FX, GeForce 6 şi cea mai noua generaţie, GeForce 7.

    Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia GeForce FX (GF FX) a fost compusa din familiile GF FX 5200, FX 5500, FX 5600, FX 5700, FX 5800, FX 5900, FX 5950. La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia GF FX 5900 este compusa din modelele 5900 SE, 5900 XT, 5900 si 5900 Ultra, asezate in ordinea crescatoare a performantei.

    Placile video au o performanta care depinde in cea mai mare masura de nucleul (“core”) continut. Procesoarele grafice de pe plăcile NVIDIA din generatiile 1-6 au la baza nuclee numite “NV xx”, unde “xx” este un număr format din doua cifre. Denumirea nucleelor nu este insa o indicatie a performanţei lor, pentru că de exemplu procesorul cu nucleu NV 34 (GeForce FX 5200) este mai slab decît procesorul cu nucleul NV 31 (GeForce FX 5600) şi mult mai slab decît procesorul cu nucleu NV 35 (GeForce FX 5900). Pentru generatia a 7-a nucleele sint denumite “Gxx”, unde “xx” este un număr format din doua cifre (de ex. G70 pentru placile GeForce 7800 GT si GTX).   

    GeForce 4 / GeForce 3 / GeForce MX

    Plăcile GeForce din generaţiile 3 şi 4 au fost denumite “GF Titanium N”, unde N era un numar care masura performanta in raport cu a celorlalte modele de tip GF 3 (GF 3 Ti200, GF 3 Ti500) sau GF 4 (GF Ti 4200, 4400, 4600, 4800). Familia de placi cea mai longeviva produsa de NVIDIA este cea numita GeForce MX, care a fost de la bun inceput destinata celor care nu aveau nevoie de o placa performanta, ci doar de una folosita in special pentru birotica si internet. O PV cu GPU GeForce 4MX, chiar daca este fabricata recent, are în fapt un GPU din generaţia 2 (GeForce 2) cu unele îmbunătăţiri, ultimul model din aceasta familie purtind numele de GeForce MX4000. Modele GF MX pot fi folosite pentru jocuri 3D mai vechi, sau chiar pentru unele mai noi, daca avem un procesor puternic si jucam la o rezolutie mai scazuta. Jucatoriii trebuie totusi sa evite cumpararea unor astfel de placi.

    GeForce 7 / GeForce 6 / GeForce FX

    Începind cu placile din generaţia FX compania NVIDIA a ales o strategie de numire a placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie contine o gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret.

    Generatia de placi GeForce 7 (aparuta in anul 2005) cuprinde in acest moment doar modelele GeForce 7800 GTX (frecv. nucleului = 430 MHz, frecv. memoriei = 1200 MHz, magistr. de memorie pe 256 biti, 24 de conducte de randare si 8 conducte de vertecsi) si GeForce 7800 GT (frecv. nucleului = 400 MHz, frecv. memoriei = 1000 MHz, magistr. de memorie pe 256 biti, 20 de conducte de randare si 7 conducte de vertecsi).

    Generatia de placi GeForce 6 cuprinde familiile GF 6200, GF 6600, si GF 6800. Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor.

 Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generatia GeForce 6

Performanţă

De Vîrf

Medie

Obişnuită

Nume

6800

6600

6200

Frecv. Nucleu

325 MHz

300 MHz

300 MHz

Frecv. Memorie

700 MHz

500 MHz

500 MHz

Magistr. Memorie

256 biţi

128 biţi

128 biţi

Conducte Randare

16 / 12 / 8

8

4

    Fiecare familie are in componenta mai multe modele care se deosebesc prin :

  •   Frecvenţa Procesorului Grafic (“GPU frequency”)
  •   Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV (“memory frequency”)
  •   Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biti)
  •   Tipul modulelor de memorie (GDDR3 sau DDR)
  •   Numarul de Conducte de Randare (“rendering pipelines” – “pixel pipelines”)
  •   Numarul de Conducte de Vertecşi (“vertex pipelines”)
  •   Interfata de Conectare la placa de baza (PCI Express x16 sau AGP)

    Ca o regula generală, pentru o anumită placă video GeForce 7, 6 sau FX produsa de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au atasat la nume un sufix care simbolizeaza performanta comparativa in cadrul familiei:

  •   Ultra / Ultra Extreme (performanţă de vîrf / maxima) – GeForce 6800 Ultra
  •   GT (performanţă medie) – GeForce 6800 GT
  •   Fără Sufix (performanţă obişnuită) – GeForce 6800
  •   LE (performanţă scăzută) – GeForce 6800 LE

 Tabel Comparativ al Caracteristicilor Placilor Video din Familia GeForce 6800

Performanţă

Maximă

De Vîrf

Medie

Obişnuită

Scăzută

Nume

6800 Ultra Ext.

6800 Ultra

6800 GT

6800

6800 LE

Frecv. Nucleu

450 MHz

400 MHz

350 MHz

325 MHz

320 MHz

Frecv. Memorie

1100 MHz

1100 MHz

1000 MHz

700 MHz

700 MHz

Magistr. Memorie

256 biţi

256 biţi

256 biţi

256 biţi

256 biţi

Tip Memorie

GDDR3

GDDR3

GDDR3

DDR

DDR

Conducte Randare

16

16

16

12

8

Conducte Vertecşi

6

6

6

5

4

    Modelul cu performanţe obisnuite (fara sufix) este de obicei scos pe piata primul, urmat de cel cu performanţe de virf şi apoi de cele cu performanţe medii si scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectata de nume este comparata în cadrul aceleiasi familii (între plăcile 5900 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 5900 şi cele 5600). Plăcile GeForce FX 5600 Ultra sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile GeForce FX 5600, însă în nici un caz ele nu au performanţele placilor GeForce FX 5900, ca să nu mai vorbim de plăcile GeForce FX 5950 Ultra.

    In cazul familiei bazate pe nucleul NV 34, avem ca reprezentate principale modelele (furnizate de diversi producatori) numite GeForce FX 5600 (frecvenţa GPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 550 MHz) şi GeForce FX 5600 Ultra (frecvenţa GPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 800 MHz), ultimele fiind în mod evident mai performante. Pentru că şi utilizatorii cu mijloace financiare mai reduse să poată să-şi cumpere o PV cu nucleu NV 34 au fost scoase pe piata şi plăcile GeForce 5600 XT (frecvenţa GPU = 235 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), în varianta cu magistrala de memorie pe 128 de biţi sau pe 64 de biţi, dar performanţa acestor plăci este mult mai scăzută decît a placilor GeForce 5600 sau Ge Force FX 5600 Ultra.

    Placile NVIDIA din generatia FX produse pentru a fi folosite cu plăcile de bază care utilizeaza standardul PCI Express în locul celui AGP sînt numite GeForce PCX şi au cipuri grafice identice cu cele de pe plăcile GeForce FX obisnuite (AGP). Astfel au fost produse modelele Ge Force PCX 5950, 5750, 5300 şi 4300, enumerate aici în ordinea descrescatoare a performanţei.

    Fiecare placa GeForce din generatia 6 este disponibila in doua versiuni, care difera intre ele doar prin modul de conectare la placa de baza, slot AGP sau slot PCI Express. Cumparatorul va trebui sa aleaga varianta care se potriveste cu placa de baza existenta in calculator.

    Compania NVIDIA produce si solutii grafice integrate pe placile de baza pentru procesoare AMD. Astfel PB cu cipset nForce2 IGP au integrat un cip grafic de tipul GeForce 4MX, foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.), dar putind fi folosit si pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai putin solicitanta. In anul 2005 NVIDIA a lansat cipseturile GeForce 6100 si 6150 care au performante crescute fata de solutiile grafice integrate precedente.   

 

ATI

    Compania ATI fabrica un VPU (identic cu un GPU) cu denumirea “Radeon” care, la fel ca în cazul procesoarelor centrale (CPU), are mai multe generaţii şi anume Radeon 7, Radeon 8, Radeon 9, Radeon X (de la numeralul roman insemnind 10) şi cea mai noua generaţie, Radeon X1000.

    Fiecare generatie include mai multe familii de placi video, de exemplu generatia Radeon 9 a fost compusa din familiile Radeon 9000, 9200, 9500, 9600, 9700 si 9800. La rindul sau o familie este alcatuita din modele, de exemplu familia Radeon 9800 este compusa din modelele 9800 SE, 9800, 9800 Pro si 9800 XT, asezate in ordinea crescatoare a performantei.

    Procesoarele grafice de pe plăcile Radeon au nuclee (“cores”) numite “Rxxx” (la plăcile cu performanţe medii sau inalte) sau “RVxxx” (la plăcile cu performanţe obişnuite) unde “xxx” este un număr format din trei cifre. Aceste VPU sînt diferenţiate deci în funcţie de nucleul lor (R520, R300, R420, RV 530, RV280, RV300 etc.) şi cu cît numarul de după R este mai mare cu atît  procesorul este dintr-o generaţie mai noua. Denumirea RV inseamna “Radeon Value” şi desemneaza nucleul unui VPU inclus în plăcile video care au un preţ mai mic (şi evident o performanţă mai scăzută).     

    Radeon X1000 / Radeon X / Radeon 9

    Începind cu placile din generaţia 9 compania ATI a ales o strategie de numire a placilor care intentioneaza sa puna in valoare faptul ca fiecare generatie contine o gama completa de modele, de la unele cu performante scazute la unele cu performante de exceptie. In acest fel orice utilizator isi poate alege, in limita bugetului său, placa care are cel mai bun raport calitate-pret.

    Generatia de placi Radeon X1000 (aparuta in anul 2005) cuprinde familiile X1300, X1600 si X1800. Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor. Modelele X1800 si X1600 sint in fapt cele numite X1800 XT si X1600 XT, neexistind inca in aceste familii modele fara sufix.

 Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generatia Radeon X1000

Performanţă

De Vîrf

Medie

Obişnuită

Nume

X1800

X1600

X1300

Frecv. Nucleu

625 MHz

590 MHz

450 MHz

Frecv. Memorie

1500 MHz

1380 MHz

500 MHz

Magistr. Memorie

256 biţi

128 biţi

128 biţi

Conducte Randare

16

12

4

Conducte Vertecşi

8

5

2

Unitati de Texturare

16

4

4

    Generatia de placi Radeon X cuprinde familiile X300, X600, X700 si  X800. Mai jos este prezentat un tabel cu caracteristicile tehnice cele mai importante ale modelelor care dau numele familiilor. Modelul X600 este in fapt cel numit X600 Pro, neexistind in aceasta familie un model fara sufix.

 Tabel Comparativ al Caracteristicilor Familiilor din Generatia Radeon X

Performanţă

De Vîrf

Superioară

Medie

Obişnuită

Nume

X800

X700

X600

X300

Frecv. Nucleu

400 MHz

400 MHz

400 MHz

325 MHz

Frecv. Memorie

700 MHz

700 MHz

600 MHz

400 MHz

Magistr. Memorie

256 biţi

128 biţi

128 biţi

128 biţi

Conducte Randare

16 / 12 / 8

8

4

4

        Fiecare familie are in componenta mai multe modele care se deosebesc prin :

  •   Frecvenţa Procesorului Grafic (“VPU frequency”)
  •   Frecvenţa Memoriei RAM de pe PV (“memory frequency”)
  •   Tipul Magistralei de Memorie (256 sau 128 de biti)
  •   Tipul modulelor de memorie (GDDR3 sau DDR)
  •   Numarul de Conducte de Randare (“rendering pipelines” – “pixel pipelines”)
  •   Numarul de Conducte de Vertecşi (“vertex pipelines”)
  •   Unitati de Texturare (“texture units”)
  •   Interfata de Conectare la placa de baza (PCI Express x16 sau AGP)

    De exemplu avem plăcile (furnizate de diversi producatori) numite ATI Radeon 9600 (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz) şi plăcile ATI Radeon 9600 Pro (frecvenţa VPU = 400 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz). Compania ATI a mai scos pe piata modelele ATI Radeon 9600 XT (frecvenţa VPU = 500 MHz şi frecvenţa memoriei = 600 MHz) şi ATI Radeon 9600 SE (frecvenţa VPU = 325 MHz şi frecvenţa memoriei = 400 MHz), acesta din urma avînd magistrala memoriei pe 64 biţi, spre deosebire de toate celelalte modele 9600 care au magistrala memoriei pe 128 biţi.

    Ca o regula generală, pentru o anumită familie de plăci video Radeon X sau 9 produsa de NVIDIA sînt scoase mai multe modele ce au atasat la nume un sufix care simbolizeaza performanta comparativa in cadrul familiei:

  •   XT / XT PE (performanţă de vîrf / maximă) – Radeon X800 XT / XT PE
  •   PRO (performanţă superioară) – Radeon X800 Pro
  •   XL (performanţă medie)  – Radeon X800 XL
  •   Fără Sufix (performanţă obişnuită) – Radeon X800
  •   SE (performanţă scăzută) – Radeon X800 SE

 Tabel Comparativ al Caracteristicilor Placilor Video din Familia Radeon X800

Performanţă

Maximă

De Vîrf

Superioară

Medie

Obişnuită

Scăzută

Nume

X800 XT PE

X800 XT

X800 Pro

X800 XL

X800

X800 SE

Frecv. Nucleu

520 MHz

500 MHz

475 MHz

400 MHz

400 MHz

425 MHz

Frecv. Memorie

1120 MHz

1000 MHz

900 MHz

980 MHz

700 MHz

700 MHz

Magistr. Memorie

256 biţi

256 biţi

256 biţi

256 biţi

256 biţi

256 biţi

Tip Memorie

GDDR3

GDDR3

GDDR3

GDDR3

DDR

DDR

Conducte Randare

16

16

12

16

12

8

Conducte Vertecşi

6

6

6

6

6

6

    Produsul cu performanţe medii este de obicei scos pe piata primul, urmat de cele cu performanţe de virf şi în final de cel cu performanţe obişnuite-scăzute. Performanţa PV aşa cum este reflectata de nume este comparata în cadrul aceleiasi familii (între plăcile 9600 de ex.), nu între diversele familii de PV (deci nu între plăcile 9600 şi cele 9800). Plăcile ATI Radeon 9600 XT sînt mai bune (şi mai scumpe) decît plăcile ATI Radeon 9600, însă în nici un caz ele nu au performanţele placilor ATI Radeon 9800, ca să nu mai vorbim de plăcile ATI Radeon 9800 XT.

    Identificarea de către un potential cumpărator a liniilor de produse cu performanţe obişnuite, medii sau de virf trebuie să se faca după preţ, pentru că denumirea PV nu include un element de diferenţiere precis. Astfel, o placă cu VPU Radeon 9800 este mult mai bună şi mult mai scumpă decît una cu VPU Radeon 9200, deşi după denumire ele ar trebui să aibă performanţe relativ apropiate. Pe de altă parte o placă cu VPU Radeon 9600 XT este mai performantă decît o placă cu VPU Radeon 9800 SE şi în acest fel confuzia în mintea unui potential cumpărator este totala… Compania ATI vine însă în ajutorul cumpăratorului punind la dispozitie pe situl sau o pagina dinamica în care pot fi comparate mai multe plăci video produse de ATI din punct de vedere al caracteristicilor lor tehnice.

    Compania ATI produce si solutii grafice integrate pe placile de baza pentru procesoare Intel si AMD. Astfel PB cu cipset Radeon 9100 IGP au integrat un cip grafic de tipul Radeon 9000, foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.), dar putind fi folosit si pentru jocurile 3D mai vechi sau cele noi cu o grafica mai putin solicitanta. In anul 2005 ATI a lansat cipsetul cu grafica integrata Radeon Xpress 200 (cu nucleu RS 482 / 480) care aduce o imbunatatire de performanta fata de generatia anterioara de solutii integrate.   

 

ALŢI PRODUCĂTORI

    INTEL

    Compania Intel produce de multă vreme un cip grafic numit “Intel Extreme Graphics” care este inclus pe unele plăci de bază pentru procesoare Pentium si Celeron şi se adreseaza celor care nu îşi folosesc calculatoarele pentru jocurile mai noi, ci doar pentru munca de birou sau pentru explorarea internetului. Versiunea 2 a acestui cip grafic (“Intel Extreme Graphics 2″) este inclusa pe unele PB pentru procesoare Pentium 4 (de ex. cele cu cipset Intel 865G) iar testele au aratat ca cipul este foarte bun pentru aplicatii 2D (birotica, etc.) dar neindicat pentru jocurile 3D.

    Intel a introdus in anul 2004 un nou cip grafic integrat pe placile de baza, numit “Intel Graphics Media Accelerator 900“, menit sa aduca un plus de performanta fata de cipul vechi. Placile de baza avind cipsetul i915G au fost primele dotate cu acest cip grafic integrat, iar testele au demonstrat ca noul cip grafic depaseste cu mult performantele cipului “Intel Extreme Graphics 2″ si se apropie de performantele cipurilor integrate fabricate de NVIDIA si ATI, fara insa a le depasi vreodata, lucru datorat poate si lipsei unitatii de transformare si iluminare (T&L) care este prezenta la cipurile integrate NVIDIA si ATI.

    MATROX

    Placile Video produse de Matrox au reputatia că au cea mai bună imagine in aplicatiile 2D. Cea mai noua si mai performanta PV a acestui producator se numeste Parhelia, iar corespondentul ei pentru utilizatorii cu buget ceva mai redus se numeste Millenium P750. Cele doua PV au performante acceptabile în jocurile 3D noi (in special Parhelia), însă pretul lor este prea mare comparativ cu ofertele NVIDIA si ATI care la acelasi pret ofera performante considerabil mai bune. Placile Matrox sint preferate de cei care lucreaza in domeniul graficii 2D profesionale, tocmai pentru calitatea imaginii. O caracteristica singulara a placilor Parhelia este tehnologia “TripleHead” care ofera posibilitatea ca imaginea sa fie impartita pe trei monitoare, lucru apreciat in special de pasionatii pentru simulatoarele de zbor dar si de unele categorii profesionale (proiectanti, designeri, medici, etc.) care au nevoie de aceasta tehnologie in munca de zi cu zi.

    VIA

    Compania VIA a cumparat in anul 2000 sectiunea de placi grafice a companiei S3 Graphics (producatoare printre altele a placii video S3Trio, foarte populara la mijlocul anilor ’90 datorita pretului sau si performantelor in aplicatii 2D) si produce in principal cipuri grafice integrate pentru calculatoare de birou (“desktop”) si comportabile (“computere portabile” – “laptops”). Practic toate aceste cipuri sint derivate din S3 Savage, ultimul cip grafic produs de compania S3 inainte de a fi cumparata de VIA. Cipurile grafice integrate (de ex. VIA UniChrome KM400) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. In anul 2003 VIA a anuntat ca divizia sa de placi video (S3) va produce incepind cu sfirsitul anului anul 2004 placi video sub numele DeltaChrome (S8 Nitro, S8 si S4 Pro, enumerate in ordinea descrescatoare a performantelor) cu care va incerca sa concureze produsele similare ale companiilor NVIDIA si ATI.       

    SIS

    Compania SIS produce componente pentru placi de baza (in special cipseturi), dar are de multa vreme si o oferta de cipuri grafice integrate in PB. Aceste cipuri (de ex. SIS 661FX sau SIS 741GX) au performante bune in aplicatiile 2D, dar performantele in jocuri sint mult in urma celor ale cipurilor integrate produse de NVIDIA si ATI. Pentru scurta vreme SIS a produs si placi video de sine-statatoare (“standalone”) pe baza cipului grafic Xabre, insa nu a putut face fata companiilor specializate in aceasta activitate, ATI si NVIDIA. Cu toate acestea SIS a anuntat ca va produce incepind cu sfirsitul anului 2004 placi video performante denumite Volari, ca urmare a crearii unei diviziuni grafice sub numele XGI in colaborare cu compania Trident (producatoare de cipuri grafice pentru comportabile – “laptops”).

 

CUMPĂRAREA  UNEI  PLĂCI  VIDEO

    PLĂCILE  VIDEO  DE  SINE  STĂTĂTOARE  

    Atunci cînd dorim să cumpărăm o PV trebuie să ne interesam de urmatoarele aspecte importante :

  •      Procesorul Grafic : numele si frecventa sa de ceas
  •     Memoria RAM : cantitatea, tipul (DDR, DDR2, GDDR3, etc.) si frecventa de functionare
  •     Magistrala de memorie : 64, 128 sau 256 de biti
  •     Conectarea la placa de baza : AGP sau PCI Express
  •     DirectX : varianta DirectX cu care PV este compatibila (DX7, DX 8.1, DX9)
  •     Sistemul de racire : radiator (pe cipul grafic si memorii) si ventilator

    O lista cu specificatiile tehnice (viteza procesorului grafic, numarul de conducte de randare, numarul de unitati de texturare, etc.) ale placilor video se găseşte în pagina 3D Chipsets Specs.    

    Mai jos este prezentat un tabel simplificat (nu sînt luate în calcul modelele Ultra, Pro, XT, SE, etc.) continind o grupare după performanţă a placilor de ultimă generaţie produse de NVIDIA (plăcile FX folosesc standardul AGP, iar plăcile PCX folosesc standardul PCI Express) şi ATI.

 

  Tabel Comparativ al Performantei Familiilor de Placi Video GeForce (7, 6 si FX) si Radeon (x1000, X si 9)

  Performanţă

 De Vîrf

Medie

Obişnuită

 

  GeForce 7

7800

 

 

  GeForce 6

6800

6600

6200

  GeForce FX

5950 / 5900

5700 / 5600

5500 / 5200

GeForce PCX

5950

5750

5300

 

  Radeon X1000

X1800

X1600

X1300

  Radeon X

X850 / X800

X700 / X600

X300

  Radeon 9

9800 / 9700

9600 / 9500

9200

    Companiile NVIDIA şi ATI lanseaza de obicei anual cîte o noua generaţie de PV, care sînt diferenţiate după performanţe în mai multe linii de produse : PV cu performanţe obişnuite, PV cu performanţe medii şi PV cu performanţe de virf. Incepind cu anul 2003 noile politici de marketing ale acestor două firme au facut ca să fie greu de diferenţiat carei linii îi apartine o anumită PV dacă ne ghidam doar după denumirea ei, mai ales că au fost introduse şi modele cu magistrala memoriei pe 64 de biţi, care au performanţe cu mult sub cele ale placilor cu aceeaşi denumire care au magistrala pe 128 de biţi. Lucrurile sînt complicate şi mai mult de faptul că într-un anumit moment există pe piata plăci care apartin unor generaţii diferite. De exemplu pot exista de vinzare (noi sau la mina a doua) plăci video GeForce cu cipuri grafice din generaţia 2 (GeForce 4MX), generaţia 3 (GeForce 3 Ti 500), generaţia 4 (GeForce 4 Ti 4600), generaţia FX (GeForce FX 5950) si generatia 6 (GeForce 6800).

    Pentru a compara două plăci video (eventual din generaţii diferite) trebuie să calculam performanţa lor “bruta” (numarul de pixeli care pot fi prelucrati într-o secunda) prin inmultirea frecventei de tact a procesorului grafic cu numarul de conducte de randare. De exemplu o placă GeForce FX 5950 Ultra funcţionează la frecvenţa de 475 MHz (475 mil. Hz) şi are 4 conducte de randare, în timp ce o placă GeForce FX 5200 Ultra funcţionează la frecvenţa de 325 MHz (325 mil. Hz) şi are doar 2 conducte de randare. Placa GeForce FX 5950 Ultra va putea prelucra 1,9 mld. pixeli pe secunda (475 mil. x 4), în timp ce placa GeForce FX 5200 Ultra poate prelucra “doar” 650 mil. pixeli pe secunda. În consecinta preţul plăcii GeForce FX 5950 Ultra va fi de cel puţin trei ori mai mare decît al plăcii GeForce FX 5200 Ultra pentru că şi performanţa “bruta” este de trei ori mai mare, la care se adauga calitatea mai bună a imaginii în aplicaţiile 3D.

    O bună metoda de a evalua performanţa unei PV fără a o testa sau fără a face calcule cu privire la performata ei bruta este să ne ghidam după preţul ei. O PV mai scumpă este intotdeauna mai bună decît una mai ieftina, chiar dacă cea ieftina face parte dintr-o generaţie mai noua. De exemplu o PV GeForce FX 5200 este mult mai puţin performantă decît o PV GeForce Ti 4600 şi acest lucru este reflectat cel mai bine de preţ. Diferenţa de preţ dintre două PV reflecta adecvat diferenţa de performanţă, mai ales în cazul placilor din aceeaşi generaţie.

    Plăcile Video cu performanţe obişnuite au preţuri (inclusiv TVA) între 100-175 USD, cele cu performanţe medii au preţuri între 175-275 USD, iar cele cu performanţe de virf au preţuri de peste 275 USD. Plăcile Video cu preţul (inclusiv TVA) sub 100 USD sînt PV cu performanţe slabe în jocurile cele mai noi, însă pot fi folosite şi ele pentru jocuri dacă avem un procesor (CPU) puternic şi dacă folosim rezolutii mici (800×600) şi un nivel de detaliu scazut în jocuri. Este recomandat totuşi să luam cel puţin o PV cu performanţe medii, dacă dorim să fim siguri că vom putea juca şi jocurile care vor apare în urmatorii 2 ani de la cumpărare.

    Preţul unei PV este cel mai mare la lansarea ei şi el scade în timp însă niciodata nu va scade sub un anumit nivel. De exemplu nu vom gasi niciodata o PV cu performanţe de virf vinduta în magazin la preţul unei PV cu performanţe obişnuite, nici macar la doi ani de la lansare. Companiile prefera să scoata din productie o PV decît să îi scada preţul prea mult. Este însă posibil ca să gasim de vinzare o PV cu performanţe medii la preţ de PV cu performanţe obişnuite dacă de la lansarea ei au trecut 18 luni sau mai mult.    

    O Placă Video care să poată fi folosită pentru jocurile de ultimă generaţie dar şi pentru prelucrarea video şi grafica (randare, animatii, etc.) de nivel semi-profesionist poate costa între 100 USD şi 500 USD cu tot cu TVA. Este recomandată cumpărarea unei PV care să aibă un GPU cu frecvenţa de ceas (“clock frequency”) de cel puţin 250 MHz, o cantitate de memorie RAM de cel puţin 128 MB, o magistrala de memorie pe 128 sau 256 biţi şi o rata de transfer prin portul AGP de cel puţin 4X. De asemenea ea trebuie să fie cel puţin compatibila cu instrucţiunile DirectX 8.1, dar este de preferat ca ea să fie compatibila DirectX 9.  

    Dacă folosim calculatorul pentru o plaja mare de aplicaţii (editare audio-video, birotica, jocuri, etc.) dar nu dispunem de resurse financiare foarte mari este mai degraba recomandat să cumpărăm un calculator cu un procesor puternic şi o PV cu performanţe medii decît să avem un procesor cu performanţe medii şi o PV puternica. Dacă însă folosim calculatorul în special pentru jocuri de ultimă generaţie şi vrem să le vedem cu detalii grafice maxime este absolut necesar să avem o placă video cît mai puternica, chiar dacă asta inseamna că nu ne vor mai ramine bani decît pentru a cumpăra un procesor cu performanţe medii. Performanţa în jocurile moderne depinde în mai mare masura de puterea plăcii grafice decît de cea a procesorului central, totuşi trebuie evitata situatiile de asociere a unei plăci video puternice cu un procesor foarte slab sau a unei plăci video slabe cu un procesor puternic. Jocurile moderne necesita intotdeauna componente cu performanţe cel puţin medii.

    SISTEMUL DE  RĂCIRE  (RADIATOR + VENTILATOR)

    Un aspect care nu trebuie neglijat la cumpararea unei PV este calitatea sistemului de racire inclus. Este recomandat sa cumparam o placa video care sa aiba racire atit pentru cipul grafic cit si pentru modulele de memorie integrate. Aceasta este configuratia tipica a unui sistem de racire bun. De obicei cipul grafic este racit cu un radiator peste care este fixat un ventilator, iar modulele de memorie doar cu mici radiatoare montate pe ele. Exista insa si situatii in care modulele de memorie nu au radiatoare pe ele pentru ca producatorul PV (bazindu-se pe indicatiile fabricantului cipului grafic) nu le socoteste necesare si in acest fel realizeaza o mica economie. Utilizatorul va trebui sa decida daca va cumpara o astfel de PV sau va cauta o PV cu cip grafic identic dar produsa de o companie care a adaugat si radiatoare peste modulele de memorie, pentru orice eventualitate (de ex. functionare la temperatura ambianta foarte crescuta pe timp de vara).

    Placile video cu performante slabe in jocurile 3D au uneori un sistem de racire redus la minim (doar un radiator peste cipul grafic), aceasta deoarece cipul si memoria RAM functioneaza la o frecventa de ceas scazuta si nu se incalzesc prea mult. Lipsa ventilatorului poate fi in acest caz un avantaj pentru ca reduce nivelul de zgomot al calculatorului, lucru de dorit intr-un birou cu mai multe calculatoare.

    Placile video cu performante obsinuite au un racitor alcatuit din radiator si ventilator, dar si asa pot aparea probleme daca racitorul nu este intretinut in mod regulat. In Manualul de Intretinere a unui PC este descrisa pe larg procedura de intretinere a racitorului, care ne va asigura o functionare de lunga durata la capacitate maxima a placii video. Este recomandata cumpararea unei placi video cu ventilatorul cit mai mare, pentru ca acesta este un semn ca el va fi mai fiabil.

    Placile video scumpe au sisteme de racire performante, compuse dintr-un ventilator de dimensiuni mari (sau chiar mai multe ventilatoare mici) si radiatoare cu suprafata crescuta puse citeodata pe ambele parti ale PV.

    PLĂCILE  VIDEO  INTEGRATE

    Dacă folosim calculatorul in principal pentru aplicatii 2D (birotica, internet, prelucrare audio-video, etc.) si nu il folosim pentru jocuri de ultimă generaţie şi nici pentru prelucrarea complexa de grafica 3D putem să cumpărăm o placă de bază cu cip grafic integrat. Aceste cipuri au avantajul ca sint foarte ieftine (pretul lor fiind inclus in pretul placii de baza) iar ca dezavantaj trebuie mentionat faptul ca ele folosesc exclusiv memoria RAM a sistemului, pe care trebuie sa o imparta cu celelate componente.

    PLĂCILE  VIDEO  MULTIFUNCŢIONALE  

   Cei care doresc sa cumpere o placa multifunctionala se pot orienta catre placile de tip “All-In-Wonder” (joc de cuvinte pornind de la “all-in-one”) produse de ATI, care pot fi folosite atit pentru aplicatiile de birou sau jocuri, cit si pentru prelucrare video (captura si editare) sau vizionarea programelor TV pe monitorul calculatorului (au tuner TV inclus). Exista bineinteles si placi multifunctionale bazate pe cipuri NVIDIA, numele lor incluzind de obicei sintagma “Personal Cinema”, de ex. GeForce FX 5700 Personal Cinema. 

    PLĂCILE  VIDEO  PENTRU  GRAFICĂ  3D  PROFESIONALĂ  

    Prelucrarea video şi grafica (randare, animatii, etc.) de nivel profesionist necesita cumpărarea unor PV specializate (3D Labs Wildcat, Nvidia Quadro, ATI FireGL, etc.) care sînt mai scumpe decît PV obişnuite pentru că sînt optimizate pentru programele profesioniste de grafica 3D (3D Studio Max, Maya, Softimage, etc.).       

 

PLACA  DE  BAZĂ

GENERALITĂŢI

    Placa de bază (“mainboard – motherboard”) este piesa la care se conecteaza toate celelalte componente ale calculatorului, atît  din interior (procesor, placă video, hardisc, etc.) cît şi din exterior (tastatura, maus, etc.). Ea este alcătuita dintr-o placă pe care sînt gravate circuitele care permit comunicarea între componentele calculatorului. Pe placă se gasesc dispozitivele care permit montarea componentelor (soclu pentru procesor, slot AGP pentru PV, sloturi PCI pentru modem, placa de retea, etc.), dispozitivele de conectare a unor componente (porturi seriale, paralele, USB, conectori ATA, etc.) dar şi componentele care sînt integrate în placa de bază (de ex. placa de sunet).   

    Dacă facem o analogie cu corpul uman putem să spunem că procesorul unui calculator este capul care contine creierul iar placa de bază (PB) este corpul care contine inima dar şi vasele de singe şi nervii.

    Plăcile de bază se diferenţiaza după soclul (“socket”) procesorului, care este denumit în mod obisnuit după numarul existent de contacte pentru pinii procesorului. Soclurile pentru procesoare Intel sînt incompatibile cu procesoarele AMD şi viceversa. În general procesoarele Pentium şi Celeron folosesc acelaşi tip de soclu şi acelaşi lucru se poate spune despre procesoarele Athlon şi Sempron (Duron).

    În cazul PB pentru procesoare Intel Pentium 4 sau Celeron exista două tipuri de socluri :

  •     Socket 478
  •     Socket LGA775 – varianta imbunatatita a formatului anterior, introdusa la mijlocul anului 2004

    În cazul PB pentru procesoare AMD Athlon, Sempron si Duron tipurile de socluri sînt urmatoarele :

  •     Socket 462 (numit de obicei socket A) – pentru Athlon XP, Sempron (2200+ pina la 3000+) si Duron [format de soclu scos din productie in anul 2005]
  •     Socket 940 – pentru Athlon 64 FX-51 [format de soclu scos din productie in anul 2004]
  •     Socket 754 – pentru Athlon 64 si Sempron [format de soclu scos din productie in anul 2005]
  •     Socket 939 – pentru Athlon 64 si Athlon 64 FX

    Componenta principală a unei PB este un ansamblu de microcircuite (numit cipset) a carui funcţie este de realizare şi optimizare a transferului de date între diferitele componente ale calculatorului (CPU, memoria RAM, PV, hardisc, etc.). Ca urmare PB are un rol important atît  în ceea ce priveste performanţa generală a unui calculator cît şi în stabilitatea cu care funcţionează acesta.

    Cipsetul PB este alcătuit de obicei din două cipuri, numite NorthBridge (responsabil cu transferul de date de la şi către procesor, PV şi modulele de memorie) şi respectiv SouthBridge (responsabil cu transferul de date de la şi către hardisc, CD-ROM, placa de sunet, unitate de discheta, piesele aflate în sloturile PCI, componentele conectate la porturile serial, paralel, USB şi PS/2). Cele două cipuri sînt separate fizic dar comunica între ele printr-o magistrala speciala de mare viteza, care are diverse denumiri în cazul placilor pentru procesoare Athlon (V-Link pentru cipseturi VIA, MuTIOL sau HyperStreaming pentru cipseturi SIS, HyperTransport pentru cipseturi NVIDIA şi ALi). Există însă şi cipseturi (de ex. nForce 3) formate dintr-un singur cip, care integreaza funcţionalitatea perechii de cipuri NorthBridge şi SouthBridge. În cazul PB pentru procesoare Athlon pe 64 de biţi, transferul de date între procesorul central (care contine controlerul de memorie) şi cipsetul plăcii de bază se face printr-o magistrala de mare viteza numită “HyperTransport”. Compania Intel foloseste denumirea de “Direct Media Interface” (DMI) pentru magistrala de mare viteza ce interconecteaza cipurile NorthBridge şi SouthBridge de pe PB cu cipseturi i915 sau i925 pentru procesoarele Pentium 4.

    Placile de baza compatibile cu tehnologia SLI de la NVIDIA au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipseturile “nForce 4 SLI” (pt. proc. AMD) si “nForce 4 SLI Intel Edition” (pt. proc. INTEL).

    Placile de baza compatibile cu tehnologia CrossFire de la ATI au doua sloturi PCI Express x16 si se bazeaza pe cipsetul “Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 480″ in cazul procesoarelor AMD. Pentru procesoarele Intel trebuie folosite placi de baza cu cipseturile “Radeon XPress 200 CrossFire Edition RD 400″ sau Intel i955X.

    Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la placile de baza pot fi gasite în Anexa Manualului.

 

CUMPĂRAREA  UNEI  PLĂCI  DE  BAZĂ

    Plăcile de bază sînt produse de o multitudine de companii, unele mai cunoscute (Asus, Epox, Gigabyte, etc.) altele mai puţin cunoscute. Performanţa unei PB este dată în mare masura de cipsetul ei, dar un rol important îl are şi arhitectura să (asamblarea diverselor sale componente şi optimizarea funcţionarii acestora) care este specifica fiecarui producator.

    Plăcile de bază se aleg în primul rînd în funcţie de procesorul pe care dorim să-l folosim (AMD sau INTEL) şi de viteza acestuia. Un aspect suplimentar pe care trebuie sa-l luam in calcul este soclul procesorului. Companiile producatoare de procesoare schimba uneori formatul soclului pentru un anumit procesor si ca urmare vor exista pe piata PB cu ambele tipuri de socluri. Este recomandat sa cumparam o PB care are ultima varianta de soclu pentru ca aceasta contine de obicei imbunatatiri fata de versiunea anterioara. In mod evident, atunci cind cumparam procesorul trebuie de asemenea sa alegem unul construit in conformitate cu noul standard. De exemplu daca dorim sa cumparam o PB care are soclul in noul format LGA775 (conceput de Intel) trebuie de asemenea sa cumparam un procesor Pentium 4 care sa fie compatibil cu acest tip de soclu. Pe o astfel de placa nu vom putea instala un procesor Pentium 4 construit pentru formatul anterior “socket 478″. Lucrurile stau similar in privinta procesoarelor Athlon 64 sau Athlon 64 FX, in sensul ca este recomandat sa cumparam o PB conforma cu noul format “socket 939″ si un procesor compatibil cu ea. O motivatie in plus pentru cumpararea unei PB conforma cu formatul cel mai nou de soclu este faptul ca daca vom dori ulterior sa schimbam procesorul cu unul mai performant nu va mai fi nevoie sa schimbam si PB, stiut fiind ca producatorii nu mai scot pe piata modele noi de procesoare care sa fie compatibile cu formatul vechi de soclu.

    A doua etapa în luarea deciziei cu privire la cumpărarea unei PB este legata de cipsetul acesteia. Numarul de producatori de cipseturi este restrins (INTEL, VIA, NVIDIA, SIS, ULi, ATI) iar dintre ei INTEL produce cipseturi doar pentru platformele care gazduiesc procesoare Pentium şi Celeron. Alegerea între un cipset sau altul trebuie făcută luindu-se în calcul performanţa şi stabilitatea lor dar şi raportul calitate-preţ. Siturile specializate în recenzii hardware publica în mod regulat analize comparative (bazate pe baterii de teste) ale performanţei placilor de bază existente la un moment dat pe piata.

    În ceea ce priveste cipsetul PB este recomandat să-l alegem în funcţie de modul principal în care folosim calculatorul (pentru aplicaţii obişnuite sau pentru aplicaţii care sînt extrem de solicitante – jocuri), dar trebuie bineinteles să luam în consideratie şi raportul preţ/performanţă. Pentru procesoarele INTEL alegem o PB cu cipset produs de INTEL, VIA, NVIDIA, SIS, ULi sau ATI. Pentru procesoarele AMD alegem o PB cu cipset produs de NVIDIA, VIA, SIS, ULi sau ATI. În fine, pentru acelaşi cipset există de obicei mai multe generaţii sau mai multe versiuni ale aceleiasi generaţii. Astfel, pentru PB care vor gazdui procesoare Athlon XP există cipseturi de tipul VIA KT400, KT600 şi KT880, care sînt cipseturi din generaţii diferite, cel de ultimă generaţie fiind cel mai performant. Tot pentru PB pentru procesoare Athlon XP există cipseturile nForce2 produse de NVIDIA care se gasesc în versiunile nForce2 400 sau nForce2 Ultra 400, ultimul fiind o varianta îmbunătăţită (suport pentru FSB de 200 MHz şi pentru memorii DDR400, controler de memorie bicanal) a primului. Plăcile de bază pentru procesoare Athlon 64 şi Athlon 64 FX folosesc în principal cipseturile NVIDIA nForce 4, NVIDIA nForce 3 250 Gb, VIA K8T800 sau SIS 755. În mod similar şi pentru PB destinate procesoarelor Pentium 4 (şi Celeron) exista mai multe generatii de cipseturi, de exemplu în cazul celor produse chiar de compania Intel ele avînd denumirile (în ordinea aparitiei lor) : i865, i875, i915, i925, fiecare cipset existind in mai multe variante constructive.

    La fel ca orice componente de calculator şi plăcile de bază au preţuri care variaza foarte mult, lucru determinat în principal de dotările incluse de către producatori. Toate plăcile de bază produse recent au cîteva dotări esentiale cum sînt sloturile PCI (în care se fixeaza de exemplu placa de sunet, modemul, placa de captura video, etc.), slotul AGP (în care se fixeaza placa video), sloturile pentru memoria RAM, porturi PS/2 (pentru tastatura şi maus), porturi USB (pentru dispozitive care se conecteaza prin USB cum sînt minicamerele video), gameport (pentru joystic sau gamepad), portul paralel (pentru imprimanta). Multe din PB au şi alte dotări în afără celor esentiale, de exemplu în ultimii ani aproape toate plăcile de bază au inclusa şi o placă de sunet, iar unele au inclusa o placă grafica, o placă de retea, porturi IEEE 1394 (“FireWire”), etc.. Dotările suplimentare costa în plus şi este la latitudinea noastra dacă le acceptam sau cautam o PB fără ele. Pe de alte parte dacă avem un dispozitiv extern (de ex. o camera video digitala) pe care dorim să-l conectam la calculator, trebuie să ne asiguram că PB are în dotare porturile necesare (USB, FireWire) şi în plus dacă ele sînt într-un număr corespunzator şi sînt uşor accesibile. În cazul în care avem un hardisc Serial ATA (SATA) sau intentionam să cumpărăm unul în viitor trebuie să ne asiguram că PB este compatibila cu acest standard (are controler SATA şi este dotata cu conectorii corespunzatori).

    Numarul mare de producatori de PB a dus la aparitia unei concurente acerbe în domeniu şi ca urmare fiecare producator incearca să aduca un plus de dotări sau de îmbunătăţiri tehnice. Unii fabricanti au pus la punct o metoda de control a vitezei ventilatorului procesorului în aşa fel încît ea să fie în concordanta cu temperatura acestuia din urma, rezultatul fiind scaderea zgomotului generat de ventilator. O parte din producatorii de PB pentru procesoare Athlon 64 construiesc plăci compatibile cu tehnologia “Cool ‘n’ Quiet” (“Rece şi Silentios”) pusa la punct de AMD, prin care frecvenţa de ceas şi voltajul procesorului sînt modificate dinamic în funcţie de gradul de folosire a procesorului. Plăcile de bază care suporta tehnologia “Cool ‘n’ Quiet” permit deci o reducere a nivelului de zgomot şi a consumului de energie electrica, fără a afecta nivelul de performanţă. Alti producatori instaleaza două cipuri BIOS (tehnologie numită “dual BIOS”, “mirror BIOS”, etc.) în aşa fel încît dacă biosul stocat pe cipul principal devine corupt (ca urmare a unui virus sau a unei tentative eşuate de actualizare – “update”) el va putea fi restaurat automat cu ajutorul cipului secundar.

    Alaturi de o PB este inclus de obicei şi un CD pe care alaturi de draivere se afla mai multe softuri dintre care cel mai importante sînt un program de tip antivirus şi un program de monitorizare a temperaturii procesorului şi a vitezei de rotatie a palelor ventilatorului procesorului.

 

HARDISCUL

GENERALITĂŢI

    Hardiscul (“hard disk” – disc dur – HD) este componenta pe care sînt stocate datele cu care lucreaza calculatorul, incepind cu sistemul de operare şi terminind cu fisierele instalate de programe sau create de noi. El reprezintă deci memoria durabila (“nevolatila”) a calculatorului, pentru că datele sînt pastrate şi după intreruperea alimentarii cu curent electric.

    HD este format de obicei din mai multe discuri de aluminiu (numite platane) suprapuse pe acelaşi ax şi acoperite cu oxid de fier. La mică distanta de suprafaţa discurilor se misca nişte brate metalice ale caror capete magnetizeaza portiuni din discuri, în acest fel fiind “scrise” şi “citite” datele. HD este una din putinele piese dintr-un calculator care are şi o componenta mecanica (un motor care invirte discurile şi misca bratele metalice) dar asta nu inseamna că nu este de obicei o piesă foarte fiabila, capabila să funcţioneze multi ani fără a cauza pierderea datelor stocate.

    Un HD este caracterizat de capacitatea de stocare de date masurata în Giga Bytes (GB) şi de viteza de rotatie a platanelor (5.400, 7.200 sau 10.000 de rotatii pe minut). Cu cît platanele se rotesc mai repede cu atît  citirea şi scrierea datelor este mai rapidă, deci şi calculatorul este mai rapid. Capacitatea unui HD prezentata de companiile producatoare (cea pe care o vedem în ofertele de vinzare) este diferita de capacitatea raportata de sistemul de operare, pentru că toti producatorii considera că 1 MB = 1.000.000 bytes, cînd de fapt echivalenta corecta este 1 MB = 1.048.576 bytes. Sistemul de operare raporteaza deci în mod corect o capacitate ceva mai mică a HD, indiferent de numele producatorului acestuia.

    Hardiscul se conecteaza la restul sistemului cu ajutorul unui cablu care se fixeaza cu un capat într-o priza (conector) de pe HD şi cu celalalt capat într-o priza (conector) de pe placa de bază. Pentru marea majoritate a hardiscurilor aflate în sistemele actuale transferul de date între HD şi sistem se realizeaza în conformitate cu un standard numit “Parallel ATA” (Advanced Technology Attachment), scris de obicei doar ATA. Există mai multe versiuni ale acestui standard create de-a lungul timpului, numite ATA-33, ATA-66, ATA-100 şi ATA-133, fiecare versiune reprezentind o îmbunătăţire (uneori considerabila) a versiunii precedente.

    Hardiscurile cele mai moderne folosesc standardul “Serial ATA” (scris prescurtat SATA) în locul standardului ATA. Standardul SATA este compatibil cu standardul ATA, lucru care permite folosirea în acelaşi calculator atît  a hardiscurilor SATA cît şi a celor ATA. Pentru a putea folosi un hardisc SATA trebuie să avem o PB care să detina un controler SATA integrat în cipsetul (SouthBridge) plăcii de bază sau aflat pe un cip separat.

    Standardul SATA aduce unele îmbunătăţiri faţă de standardul ATA, dintre care merita mentionate posibilitatea unei cresteri importante a ratei de transfer a datelor între HD şi sistem, ca şi o pastrare mai bună a integritatii datelor pe timpul transferului lor. Din punctul de vedere al instalarii HD apare posibilitatea de “instalare la cald” (“hot plugging”), ceea ce inseamna că un HD poate fi instalat şi apoi utilizat fără a opri sistemul, lucru extrem de convenabil atunci cînd lucram cu HD externe, folosite de exemplu pentru a transfera cantitati mari de date între două calculatoare. Un alt avantaj adus de SATA este conectarea HD la PB prin intermediul unui cablu cilindric de diametru redus şi cu o lungime de pînă la 1 m, cablu care permite o mai bună circulatie a aerului în carcasa comparativ cu cablul de tip panglica folosit anterior. În sfirsit, odata cu aparitia standardului SATA a disparut necesitatea configurarii hardiscurilor ca “stapin” (master) sau “sclav” (slave), pentru că în conformitate cu noul standard fiecare HD este configurat automat exclusiv ca “stapin”, ceea ce îi permite să funcţioneze la parametrii maximi.

    Hardiscurile folosite în servere folosesc de obicei standardul SCSI (“Small Computer System Inteface”), care permite atasarea la sistem a opt dispozitive (hardiscuri, unitati optice de stocare, scanere, etc.), spre deosebire de standardul ATA care permite atasarea a doar patru dispozitive (hardiscuri şi unitati optice de stocare). Standardul SCSI permite o rata de transfer de date considerabil mai mare decît cea oferita de standardul “Parallel ATA” (cu care de altfel nu este compatibil) şi de aceea HD care folosesc acest standard sînt utilizate în servere chiar dacă preţul lor este mult mai ridicat comparativ cu al HD obişnuite. Standardul SAS (“Serial Attached SCSI”) va inlocui standardul SCSI şi va avea printre alte avantaje şi pe acela că va fi compatibil cu standardul SATA.

    Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la hardiscuri pot fi gasite în Anexa Manualului.

 

CUMPĂRAREA  UNUI  HARDISC

    Hardiscurile sînt fabricate de un număr restrins de companii şi anume : SEAGATE, MAXTOR, HITACHI, SAMSUNG, WESTERN DIGITAL şi FUJITSU. Performanţele HD sînt oarecum asemanatoare indiferent de producator, dar ceea ce le diferenţiaza este fiabilitatea şi perioada pe timpul căreia este acordata garanţia (unii producatori ofera 1 an garanţie, iar altii 3 ani). HD sînt unele din cele mai fiabile componente ale unui calculator dar cu timpul, la fel ca orice altă componenta, se pot defecta într-o mai mare (HD devine complet inutilizabil) sau mai mică masura (doar unele portiuni din HD devin inutilizabile – “bad sectors” – “sectoare defecte”).

    Alegerea unui HD al unuia sau altuia dintre producatori este o chestiune de preferinta personala, determinata de cele mai multe ori de experiente placute sau neplacute avute cu hardiscul pe care îl posedam deja. Este totuşi bine să consultam şi revistele sau siturile web specializate în testarea componentelor hardware înainte de a lua o hotarire definitiva. O altă sursa de informare sînt forumurile de discutii, unde forumistii îşi impartasesc frecvent experientele avute cu HD diversilor producatori.

    Este recomandată cumpărarea unui HD cu o capacitate de minimum 40 GB şi cu o viteza de rotatie a platanelor de 7.200 rpm. Hardiscurile cu viteza de 5.400 rpm sînt un pic mai ieftine decît cele cu viteza de 7.200 rpm (la capacitati egale) dar şi performanţa lor este mai scăzută. Hardiscurile cu viteza de 10.000 rpm sînt mult mai scumpe decît cele cu 7.200 rpm (la capacitati egale) dar sînt ceva mai performante.

 

MEMORIA RAM

GENERALITĂŢI

    Memoria RAM (“Random Access Memory” – memorie cu acces aleator) este memoria rapidă folosită de componentele calculatorului pentru stocarea temporara de date. Datele sînt scrise, sterse şi iarasi scrise rezultind un ciclu de scriere-stergere determinat de necesitatile programelor care ruleaza într-un anumit moment. Memoria RAM reprezintă memoria volatila a calculatorului pentru că datele stocate de ea sînt pierdute în momentul intreruperii alimentarii cu curent electric. Acest lucru nu este un dezavantaj pentru că funcţia memoriei RAM este aceea de a stoca datele care sînt necesare funcţionarii calculatorului într-un anumit moment şi nu aceea de a stoca date pe perioade lungi de timp.

    Memoria RAM se prezinta ca o placuta mică (“modul”) pe care se afla mai multe cipuri de memorie, placuta care se fixeaza într-un locas special (slot de memorie). Cu cît avem mai multă memorie RAM, cu atît  calculatorul nostru este mai rapid. Pe placa de bază se gasesc de obicei trei sloturi pentru memoria RAM, în fiecare putind să instalam o placuta. Acestea au capacitati diferite incepind cu 128 MB şi terminind cu 1 GB. Cele mai folosite sînt modulele (“placutele”) cu capacitatea de 128 MB, 256 MB şi 512 MB.

    Memoria RAM folosită în prezent cel mai mult este cea de tip DDR SDRAM (“double data rate SDRAM”), care poate fi instalata atît  pe PB pentru procesoare INTEL cît şi pe PB pentru procesoare AMD. Ea este de mai multe tipuri în funcţie de viteza de transfer a datelor între magistrala principală şi cipurile de memorie. Astfel, există de exemplu module de memorie PC 1600 (contin cipuri DDR200), PC 2100 (DDR266), PC 2700 (DDR333) şi PC 3200 (DDR400), unde numarul de după DDR indica frecvenţa la care funcţionează cipurile de memorie, iar numarul care intra în componenta numelui modulelor indica latimea de banda (“bandwidth”) în MHz. O placă de bază suporta de obicei toate tipurile de memorie DDR dar este recomandat să cumpărăm memorie cît mai rapidă, pentru că sistemul să funcţioneze la performanţa maxima. Alte prescurtari folosite pentru desemnarea modulelor de memorie de tip “double data rate SDRAM” sînt DDRAM sau DDR.

    Incepind cu anul 2004 au fost introduse pe piata si module de memorie conforme cu standardul DDR2 SDRAM. Acesta are citeva avantaje fata de vechiul standard, printre care cele mai notabile sint latimea de banda crescuta (ceea ce ii permite sa transfere mai multe date pe unitatea de timp) si un consum mai redus de energie electrica (ceea ce are ca efect secundar si o temperatura mai scazuta). Totusi noul standard are un mare dezavantaj si anume faptul ca modulele de memorie DDR2 au o latenta sensibil crescuta fata de cele mai performante module de tip DDR (DDR400). Modulele de memorie DDR2 sint denumite dupa frecventa cipurilor de memorie, si anume DDR2-400, DDR2-533, etc. Ele sint recomandate pentru sistemele bazate pe procesoarele Pentium 4, bineinteles daca avem o PB cu cipset modern (de ex. i915, i925, etc.) care este compatibil cu acest tip de memorie. Modulele de memorie DDR2 sint asemanatoare ca forma si structura cu cele DDR dar din punct de vedere al functionalitatii ele sint incompatibile cu sloturile DDR de pe placa de baza. Ca urmare, pentru a le putea folosi trebuie sa avem o PB cu sloturi speciale pentru modulele DDR2. Unele PB au atit sloturi DDR cit si DDR2, dar trebuie sa ne hotarim care tip de memorie il vom folosi pentru ca nu este posibil sa folosim module de ambele tipuri.

    Un alt tip de memorie prezenta în calculatoarele moderne este cea de tip RDRAM (memorie Rambus) care este mai rapidă decît cea DDR însă este şi de aproape două ori mai scumpă. Acest tip de memorie poate fi instalat doar pe PB pentru procesoarele INTEL construite special pentru a funcţiona cu acest tip de memorie. Memoria RDRAM este din ce in ce mai putin folosita.

    Legaturi către unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la memoria RAM pot fi gasite în Anexa Manualului.

 

CUMPĂRAREA  DE  MEMORIE  RAM

    Este recomandată cumpărarea a cel puţin 256 MB de memorie DDR SDRAM pentru a beneficia de o rulare rapidă a programelor intensive (de ex. cele de prelucrare audio-video sau grafica) şi a jocurilor de ultimă generaţie. Cu cît cumpărăm mai multă memorie RAM cu atît  calculatorul va fi mai performant. În cazul în care folosim calculatorul în mod frecvent pentru rularea unor jocuri nou aparute este recomandat să cumpărăm cel puţin 512 MB de memorie RAM.

 

UNITĂŢILE  OPTICE

GENERALITĂŢI

    Unitatile optice sînt nişte dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru citirea şi scrierea datelor. Stocarea optica este metoda prin care datele sînt inscriptionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser. Citirea datelor de pe un mediu optic se realizeaza tot cu ajutorul unei raze laser.

    În funcţie de caracteristicile lor tehnice şi de capacitatea de stocare mediile optice se impart în două categorii şi anume CD (“Compact Disc”) şi DVD (“Digital Versatile Disc”). atît  CD-urile cît şi DVD-urile se prezinta ca nişte discuri din plastic (cu diametrul de 12 cm) pe a caror suprafaţa datele sînt inscriptionate sub forma de adincituri (gropite – “pits”) microsopice de-a lungul unei piste care se desfasoara în spirala. Mediile optice se impart în două categorii după modul de inscriptionare a datelor şi anume: medii produse prin matritare (inscriptionare prin presarea unei matrite) şi medii produse prin ardere (inscriptionare cu raza laser). Matritarea este o metoda industriala ce necesita echipamente speciale şi ca urmare este folosită în cazul producerii unor cantitati mari de discuri (de ex. pentru discurile originale cu jocuri, muzica, etc.). Arderea este o metoda accesibila oricui şi este folosită în special pentru producerea de discuri în cantitati limitate (în general pentru utilizare personala).

    Mediile de tip CD au aparut primele dar capacitatea de stocare a acestora (650 MB, 700 MB sau 800 MB) a fost foarte rapid socotita insuficienta şi ca urmare au fost dezvoltate mediile DVD. Acestea sînt de fapt tot nişte CD-uri însă cu o densitate mai mare de stocare a datelor, realizata prin cresterea lungimii spiralei ce contine adinciturile şi prin dimensiuni mai mici ale acestora. O altă deosebire între CD-uri şi DVD-uri este dată de numarul de fete şi de straturi pe care sînt inscriptonate datele. Compact discurile (CD) au o singura faţă (“side”) inscriptionata cu date iar aceasta are un singur strat (“layer”) în care se afla stocate datele, deci nu este nevoie să scoatem CD-ul şi să îl intoarcem pe partea cealalta, aşa cum facem cu un disc vinil pentru pick-up. DVD-urile pot avea însă una sau două feţe, iar fiecare faţă poate avea unul sau două straturi şi în consecinta avem patru variante de DVD-uri (monofaţă-monostrat, monofaţă-bistrat, bifaţă-monostrat, bifaţă-bistrat) a caror capacitate de stocare este în ordine de 4,7 GB; 8,5 GB; 9,4 GB şi 17 GB. Cele mai folosite sînt DVD-urile monofata-monostrat (“single-sided, single-layer”) pentru că au un preţ convenabil şi o capacitate suficienta de stocare pentru utilizatorii particulari (casnici).

    Unitatile optice se impart după funcţionalitatea lor în unitati de citire (Read Only Memory – ROM, care pot doar să citeasca datele de pe un mediu optic) şi unitati de citire/scriere (Read/Write – RW, care pot atît  să citeasca cît şi să scrie date pe un mediu optic). O altă impartire a unitatilor optice se realizeaza după mediile optice pe care le pot folosi, DVD şi/sau CD.  

 

TIPURI  DE  UNITATI  OPTICE   

    Unitatea CD-ROM

    Unitatea CD-ROM este o componenta esentiala a oricarui calculator pentru că ea permite instalarea programelor (incepind cu sistemul de operare) pe care le folosim. De asemenea, multe jocuri necesita pentru rulare prezenta unui CD, de pe care să se incarce anumite date în timpul desfasurarii actiunii.

    Unitatea CD-ROM citeste CD-urile cu date sau CD-urile audio cu ajutorul unei raze laser, însă nu poate scrie date pe CD-uri. Unitatile CD-ROM sînt caracterizate de viteza maxima de rotatie a CD-urilor (care este proportionala cu viteza de citire a datelor), care este în general de 52X (de 52 de ori mai mare decît viteza primei unitati CD-ROM fabricate). Există şi unitati cu viteza mai mare dar se pare că acestea sînt prea zgomotoase în timpul funcţionarii la viteza maxima, de aceea ele nu sînt foarte raspindite.

    Unitatea CD-ROM este componenta cea mai puţin fiabila a unui calculator, probabil din cauza componentelor mecanice (motorul care invirteste CD-ul sau cel care misca sertarul în care se pune CD-ul ) şi a materialelor de constructie relativ fragile. O folosire intensiva a unei unitati CD-ROM face ca performanţa acesteia să scada în timp, uneori unitatea trebuind inlocuita după un an sau doi.

    Unitatea DVD-ROM

    Unitatea DVD-ROM poate citi datele inscriptionate atît  pe DVD-uri cît şi pe CD-uri, dar nu poate scrie pe aceste medii. Putem alege să cumpărăm o astfel de unitate dacă vizionam frecvent filme de pe DVD-uri sau în perspectiva situatiei în care tot mai multi producatori de jocuri vor alege să distribuie jocurile pe un singur DVD în loc de mai multe CD-uri.

    Unitatile sînt caracterizate de viteza maxima de rotatie a DVD-urilor şi a CD-urilor (care este proportionala cu viteza de citire a datelor), scrisa de obicei sub forma 16X/48X, ceea ce inseamna că DVD-urile sînt citite cu viteza 16X, iar CD-urile cu viteza 48X.

    Unitatea CD-RW

    Dacă dorim să ne cream propriile CD-uri, de exemplu pentru a face copii de siguranta cu datele de pe calculatorul nostru, va trebui să cumpărăm o unitate CD-RW. Aceasta are capacitatea de a “scrie” pe CD-uri cu ajutorul unei raze laser (se spune că CD-urile sînt “arse”), alaturi bineinteles de capacitatea de a citi CD-uri. Există două tipuri de CD-uri pe care putem scrie şi anume CD-uri pe care putem scrie doar o singura dată (CD-uri inscriptibile – CD Recordable – CD-R) şi CD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (CD-uri reinscriptibile – CD Rewritable – CD-RW). Scrierea unui CD dureaza de obicei cîteva minute. Unitatile CD-RW se deosebesc după viteza de scriere/rescriere a CD-urilor. O unitate 52X / 32X / 52X scrie CD-uri inscriptibile cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile cu viteza 32X şi citeste CD-uri cu viteza 52X.

    Cea mai ieftina unitate CD-RW costa de obicei de două ori mai mult decît o unitate CD-ROM dar este o investitie foarte bună pentru că ne permite să stocam în siguranta pe CD-uri datele importante de pe calculatorul nostru. De asemenea ea ne permite să transportam cantitati mari de date (un CD are 650, 700 sau 800 MB) între două calculatoare (de ex. cel de acasa şi cel de la servici).

    Unitatea combo CD-RW / DVD-ROM

    Unitatea combo îşi deriva numele de la faptul că ea combina funcţionalitatea unei unitati CD-RW şi a uneia DVD-ROM, deci ea poate să citeasca atît  DVD-uri cît şi CD-uri şi de asemenea poate să scrie CD-uri. Numele unei astfel de unitati include vitezele de citire şi de scriere, fiind de obicei de forma 52X/32X/52X/16X, ceea ce inseamna că ea scrie CD-uri inscriptibile (CD-R) cu viteza 52X, scrie CD-uri reinscriptibile (CD-RW) cu viteza 32X, citeste CD-uri cu viteza 52X şi citeste DVD-uri cu viteza 16X.

    Unitatea DVD±RW

    Unitatea DVD±RW este cea mai complexa unitate optica în sensul că ea are capacitatea de a citi şi de a scrie DVD-uri şi CD-uri. Cumpărarea unei astfel de unitati este indicata dacă avem nevoie să stocam cantitati importante de date şi nu dorim să folosim CD-uri inscriptibile pentru că ar trebui să folosim un număr mare dintre acestea (un DVD are o capacitate de stocare mult mai mare decît un CD).

    Există două tipuri de DVD-uri pe care putem scrie  şi anume DVD-uri pe care putem scrie doar o singura dată (DVD-uri inscriptibile – DVD Recordable – DVD±R) şi DVD-uri pe care putem scrie de mai multe ori (DVD-uri reinscriptibile – DVD Rewritable – DVD±RW). Spre deosebire de situatia mediilor CD inscriptibile (CD-R şi CD-RW) unde avem de-a face cu un standard de inscriptionare la care au aderat toti producatorii, în cazul mediilor DVD inscriptibile avem de-a face cu trei standarde, denumite DVD-RW, DVD+RW şi DVD-RAM, dintre care primele două sînt cel mai folosite. Din această cauza mediile DVD inscriptibile au denumiri în funcţie de standardul conform căruia au fost produse şi anume mediile inscriptibile o singura dată (“recordable”) sînt numite DVD-R sau DVD+R, iar mediile inscriptibile de mai multe ori (“rewritable”) sînt numite DVD-RW sau DVD+RW.

    Producatorii de unitati DVD±RW au fost obligati să conceapa unitati care să poată folosi într-o mai mică sau mai mare masura ambele standarde mai raspindite (DVD-RW şi DVD+RW), în aşa fel încît cumparatorul să poată folosi unitatea şi în situatia în care unul dintre standarde ar deveni dominant iar celalalt ar disparea treptat din această cauza. Această stare de lucruri mai puţin obisnuita în care două standarde “lupta pentru suprematie” nu este ceva neobisnuit pentru piata produselor electronice, o disputa asemanatoare avînd loc între standardele VHS şi Betamax pentru casetele video care s-a soldat cu victoria primului dintre ele.

    Deşi pe termen lung cumparatorii (consumatorii) vor avea de cistigat pentru că probabil va prevala standardul care permite producerea de medii cu cel mai bun raport calitate-preţ, pe termen scurt cumparatorii au de pierdut pentru că ei trebuie să plăteasca facilitatea unei unitati DVD±RW de a fi compatibila cu ambele medii. În plus cumparatorii de unitati DVD±RW trebuie să citeasca foarte atent specificatiile tehnice ale unitatilor pentru a plăti un preţ care să fie în conformitate atît  cu performanţele (reflectate în special de vitezele de citire şi scriere) unitatii cît şi cu tipurile de medii DVD care pot fi folosite. O unitate DVD±RW poate avea de exemplu urmatoarele specificatii tehnice :

  •     Viteza de inscriptionare (scriere) / reinscriptionare (rescriere) / citire DVD-RW : 4X / 2X / 12X
  •     Viteza de inscriptionare (scriere) / reinscriptionare (rescriere) / citire DVD+RW : 8X / 4X / 12X
  •     Viteza de inscriptionare (scriere) / reinscriptionare (rescriere) / citire CD-RW : 40X / 24X / 40X

 

CUMPĂRAREA UNEI UNITĂŢI OPTICE

    Unitatile CD-ROM şi DVD-ROM sînt din ce în ce mai mult inlocuite cu unitatile care permit atît  citirea cît şi scrierea pe mediile optice, tendinta favorizata de preţurile în scadere atît  pentru unitatile optice cît şi pentru mediile de stocare. Fiecare utilizator trebuie să decida în funcţie de nevoile sale specifice (stocarea de date descarcate de pe internet, crearea de copii de siguranta, crearea de filme, de muzica, etc.) care este tipul de unitate optica de inscriptionare (CD-RW sau DVD±RW) ale carei caracteristici i se potrivesc cel mai bine.

    În situatia în care folosim unitatea optica foarte mult pentru citirea de CD-uri (DVD-uri) cu jocuri, filme sau muzica este indicat să cumpărăm alaturi de o unitate CD-RW (DVD±RW) şi o unitate CD-ROM (DVD-ROM) special pentru acest tip de utilizare, pentru a nu risca să defectam o unitate mai scumpa (CD-RW, combo sau DVD±RW) în cazul în care unul din CD-urile cu jocuri sau unul din DVD-urile cu filme se blocheaza sau se sparge în unitate, eventualitate rara, dar care trebuie luată în calcul.

 

MONITORUL

GENERALITĂŢI

    Monitorul este componenta care ne afecteza cel mai mult sanatatea atunci cînd folosim un calculator. Ochii sînt un organ fragil şi de aceea ei trebuie protejati. Din această cauza este recomandat să nu facem economie la bani atunci cînd ne decidem să cumpărăm un monitor, mai ales daca vom sta in fata acestuia citeva ore pe zi.

    Monitoarele se deosebesc după tipul de afişare a imaginilor în monitoare cu tub catodic şi monitoare cu afişare prin cristale lichide. Dimensiunea diagonalei ecranului este masurata în inci (15 inci, 17 inci, 19 inci, etc.).

    CRT

    Monitoarele cu tub catodic (Cathode Ray Tube – CRT) au drept componenta principală un tub de sticla (vidat de aer) de forma piramidala, unde baza piramidei este reprezentata de ecranul monitorului. În virful “piramidei” (la interior) se afla un dispozitiv numit tun de electroni care emite permanent un fascicul de electroni. Acest fascicul este dirijat şi focalizat de un dispozitiv special şi el ajunge în final într-o portiune a suprafatei interne a bazei “piramidei” interactionind cu un strat de fosfor care va emite lumina. Cu ajutorul acestei lumini (care poate avea diferite intensitati) se formeaza imaginea pe care o vedem noi pe ecran. Fasciculul de electroni trebuie să se miste în permanenta pe suprafaţa de fosfor pentru că ecranul să îşi pastreze luminozitatea. Din această cauza se spune că fasciculul de electroni baleiază (“mătură”) ecranul şi în consecinta imaginea de pe ecran se “reîmprospăteaza” periodic.

    LCD

    Monitoarele cu afisaj prin cristale lichide (Liquid Crystal Display – LCD) folosesc interactiunea dintre curentul electric şi moleculele de cristale lichide pentru a produce imaginea. Aceste monitoare au însă dezavantajul că uneori reimprospatarea imaginii are o latenta sesizabila şi de aceea nu sînt recomandate de obicei pentru jocurile pe calculator. Monitoarele LCD au cîteva avantaje faţă de cele CRT şi anume : calitatea imaginii este mult mai bună decît cea furnizata de monitoarele CRT, sînt extrem de subtiri (plate) fiind ideale pentru birourile companiilor şi au un consum de energie extrem de redus (ca urmare nici nu degaja caldura). Ele au însă şi dezavantaje cum este faptul că imaginea nu mai este vizibila dacă ne deplasam în lateral cu un anumit unghi faţă de centrul ecranului. De asemenea monitoarele LCD sînt mai fragile decît monitoarele CRT. Marele lor dezavantaj este însă preţul, ele fiind de obicei de cel puţin două ori mai scumpe decît monitoarele CRT.    

 

CUMPĂRAREA  UNUI MONITOR

    CRT

    Rata de reimprospatare a imaginii pe verticala suportata de un monitor CRT este unul din cele mai importante criterii de selectie a acestuia şi se masoara în Hz (cicluri de reimprospatare pe secunda). O rata mică face ca imaginea să pilpie (pentru că are tendinta să-şi piarda luminozitatea) şi ca urmare ochii vor obosi foarte uşor. O rata de reîmprospătare optima trebuie să fie de peste 75 Hz, dar este recomandată o rata egala sau mai mare de 85 Hz dacă dorim să ne pastram ochii sanatosi.   

    Un alt criteriu important în alegerea unui monitor este rezolutia pe care o suporta. Rezolutia ne arata care este gradul de detaliere a imaginii afisate de un monitor. Cu cît rezolutia suportata este mai mare cu atît  imaginea este de calitate mai bună. Rezolutia masoara numarul de pixeli (elemente constitutive ale imaginii) afisati pe orizontala şi verticala. O rezolutie de 1024 x 768 reprezintă un număr de 1024 de pixeli afisati pe orizontala ecranului şi un număr de 768 de pixeli afisati pe verticala. Există rezolutii mai mici, de exemplu 800 x 600 (recomandată pentru monitoarele de 15″) dar şi mai mari, de exemplu 1280 x 960. Rezolutia optima pentru un monitor este legata de dimensiunea diagonalei ecranului acestuia. Monitoarele de 15″ (inci) suporta o rezolutie de 1024 x 768 însă elementele imaginii afisate în această situatie sînt atît  de mici încît o astfel de rezolutie nu poate fi practic folosită, deci vom folosi rezolutia de 800 x 600. Pentru monitoarele de 17″ rezolutia optima este de 1024 x 768. Rezolutia este legata şi de rata de reimprospatare, astfel că pentru fiecare rezolutie există mai multe rate de reimprospatare suportate de monitorul CRT. De exemplu un monitor CRT de 17″ trebuie să suporte la rezolutia de 1024 x 768 rate de reimprospatare de 60 Hz, 70 Hz, 72 Hz, 75 Hz, 85 Hz.

    Suprafaţa ecranului unui monitor CRT este bombata, configuratie datorata constructiei tubului catodic. În ultimii ani această bombare a fost mult diminuata în aşa fel încît unele dintre monitoarele mai noi se definesc ca avînd un ecran plat (“flat”). Acest tip de monitoare are o imagine mai bună decît monitoarele la care bombarea ecranului este mai evidenta.

    Un alt aspect important care trebuie luat în calcul la achizitionarea unui monitor este respectarea de către producator a unor norme internationale de reducere a radiatiilor şi a consumului de energie. Monitoarele mai bune sînt cele la care se specifica respectarea normei TCO 99 şi prezenţa caracteristicii “Low Radiation” (radiatie scăzută).

    Este recomandată cumpărarea unui monitor CRT cu diagonala ecranului de 17 inci, cu ecran plat şi care să suporte o rezolutie de 1024 x 768 la o rata de reimprospatare verticala de 85 Hz. În plus el trebuie să să respecte norma TCO 99 şi să fie eventual de tipul “Low Radiation”. Este de preferat să cumpărăm un monitor fabricat de o companie cunoscuta şi apreciata pentru calitatea produselor sale. Fiindca un monitor este o investitie pe termen lung trebuie sa fim siguri ca imaginea pe care o afiseaza este corespunzatoare cu dorintele noastre. Inainte de a cumpara monitorul putem verifica calitatea imaginii (luminozitate, contrast, nuante de culoare) folosind un set de imagini aduse cu noi pe un CD sau discheta, imagini pe care le-am vizionat in prealabil pe un monitor care le afisa corect.

    LCD

    Un monitor LCD este mai sanatos pentru ochi şi datorita faptului că nu consuma multă energie electrica îşi va amortiza costul în timp. Atunci cind cumparam un monitor LCD trebuie sa luam in calcul nu numai pretul ci si performantele acestuia, in asa fel incit sa il putem folosi pentru toate aplicatiile de calculator pe care le rulam in mod regulat. La fel ca in cazul monitoarelor CRT si monitoarele LCD sint cu atit mai scumpe cu cit au diagonala mai mare.

    In general monitoarele LCD au o rezolutie recomandata (la care imaginea este cea mai buna) si este indicat sa ne gindim bine daca aceasta rezolutie se potriveste cu aplicatiile (softurile) pe care le folosim. De exemplu o rezolutie de 1024 x 768 este adecvata pentru aplicatiile de birotica si jocuri, insa este insuficienta daca avem de gind sa folosim in mod curent aplicatii de grafica profesionala.

    La cumpararea unui monitor LCD mai trebuie sa tinem cont si de un aspect foarte important care deriva din tehnologia lor de functionare. Este vorba de asa-numitul “timp de raspuns” (“response time”) care masoara intervalul de timp in care un pixel aprins (care emite lumina) de pe ecran se stinge si apoi se aprinde din nou. Un monitor cu timpul de raspuns de 16 ms sau mai putin poate fi folosit cu performante bune atit pentru jocuri cit si pentru aplicatii uzuale (birotica, grafica, etc.). Monitoarele cu timpi de raspuns de peste 16 ms pot fi folosite cu rezultate bune doar pentru aplicatii uzuale, in cazul jocurilor aparind fenomenul de “latenta” (intirziere) a imaginii care face ca actiunea jocului sa aiba de suferit. In concluzie, daca folosim calculatorul si pentru jocuri trebuie sa luam un monitor LCD cu timpul de raspuns de 16 ms sau mai putin, iar daca folosim calculatorul exclusiv pentru aplicatii obisnuite putem lua un monitor cu timpul de raspuns de 25 ms, 30 ms, 35 ms, etc. In mod evident, cu cit timpul de raspuns este mai scazut cu atit monitorul este mai scump.

    Una din problemele relativ frecvente in cazul monitoarelor LCD sint asa-numitii “pixeli morti” (“dead pixels”) care desemneaza pixelii nefunctionali de pe ecran. Pixelii morti sint niste zone punctiforme de pe ecran care nu mai raspund la actiunea curentului electric, ele avind aceeasi culoare (de ex. rosiatica) tot timpul, ceea ce face ca aceste zone sa nu poata participa la formarea imaginii comandate de placa video. Un anumit numar de pixeli morti poate fi tolerat, mai ales daca ei se gasesc la periferia ecranului si nu sint situati unul linga altul. Prezenta de pixeli morti in numar mare sau pozitionati in centrul ecranului este unul din motivele care il indreptatesc pe cumparator sa ceara schimbarea monitorului. Producatorii de ecrane LCD fac tot posibilul ca monitoarele noi sa nu aiba astfel de pixeli morti, iar numarul celor care apar in perioada de garantie sa fie cit mai mic. Producatorii specifica de obicei numarul de pixeli morti si localizarea acestora pentru care un cumparator poate sa ceara inlocuirea monitorului in perioada de garantie.

    Atunci cind dorim sa cumparam un monitor LCD trebuie neaparat sa ne decidem doar dupa ce am vazut modelul respectiv in stare de functionare si asta pentru ca sa fim siguri ca afisarea culorilor ca si alti parametrii ai imaginii (luminozitate, contrast) sint in concordanta cu asteptarile noastre. Eventual inainte de a lua decizia finala putem sa cerem sa fie afisata pe ecran o succesiune de imagini (unele viu colorate, altele in tonuri alb-negru) pe care le-am adus pe o discheta sau un CD. In ceea ce priveste timpul de raspuns putem sa luam de bune specificatiile producatorului, dar daca dorim sa fim siguri ca monitorul va afisa corespunzator jocurile nostre preferate va trebui sa-l rugam pe vinzator sa instaleze unul din aceste jocuri si sa observam singuri daca specificatiile tehnice sint corecte.

    Atunci cind cumparam un monitor LCD mai trebuie sa luam in calcul si alte aspecte cum sint : posibilitatea de rotire, inclinare sau inaltare a ecranului ; marimea unghiului de vizibilitate in plan orizontal si vertical ; ergonomia (pozitionarea butoanelor de reglaj a imaginii, etc.) ; existenta unui fin strat protector din sticla peste ecranul propriu-zis ; tipul de conectori pentru placa video (recomandat sa aiba atit conector D-Sub cit si DVI) ; soliditatea constructiei ansamblului format din monitor si sistemul de sprijin.

 

UNITATEA  DE  DISCHETĂ

    Unitatea de discheta (“floppy drive”) şi-a pierdut din importanţă în ultimii ani o dată cu aparitia unitatilor CD-RW şi mai nou a minihardiscurilor (“pocki-drive”). Ea ramine încă esentiala pentru orice calculator pentru că unitatea este uşor de utilizat iar dischetele sînt ieftine.

    Discheta (“floppy disk”) are o capacitate de stocare redusa (1,44 MB) dar reprezintă un mijloc bun de transfer de date între calculatoare dacă este vorba de fisiere de dimensiuni mici (de ex. fisiere de tip text).

    Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de discheta este faptul că o discheta de start (“startup disk”) pe care am instalat anumite fisiere ale sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea calculatorului în cazul în care intimpinam probleme la pornirea acestuia folosind sistemul de operare instalat pe hardisc. De asemenea multe programe de tip antivirus folosesc dischete (“rescue disks”) pentru a restaura sistemul de operare după infectia cu un virus.

 

TASTATURA , MAUSUL , JOYSTICUL

    Tastaura şi mausul sînt componente esentiale cu ajutorul cărora comunicam cu calculatorul şi îi dam instrucţiuni. Ele se conecteaza prin intermediul porturilor PS/2 sau mai nou USB.La aceste două componente putem să facem economie în sensul că putem să cumpărăm piese mai ieftine fără ca acest lucru să afecteze performanţa calculatorului sau sanatatea noastra. Tastatura trebuie încercata înainte de cumpărare pentru a vedea dacă ne convine gradul de presiune care trebuie aplicat tastelor şi în acelaşi timp să observam dacă există elemente care nu ne convin în configuratia tastaturii (de ex. butoane prea mici sau inscriptionate cu litere inclinate).

    În ultimii ani au fost aduse îmbunătăţiri tastaturii şi mausului. cumpărarea unui maus cu rotita de derulare (“scroll”) reprezintă o decizie bună care nu ne obliga să cheltuim foarte multi bani însă aduce un plus de funcţionalitate. Cumpărarea unui maus cu dispozitiv optic în loc de bila, a unei tastaturi cu butoane suplimentare pentru aplicaţii multimedia şi internet sau cumpărarea unui maus şi a unei tastaturi cu conexiune prin radio (“wireless”) reprezintă şi ele decizii bune, însă care în acelaşi timp ne obliga să scoatem ceva mai multi bani din buzunar.

    Joysticul (“joystick”) este un dispozitiv folosit în jocuri (în special în simulatoarele de zbor). Este recomandată cumpărarea unui joystic digital cu throttle (maneta de gaze), twist handle (miner rotativ), POV Hat (buton de schimbare rapidă a unghiului de vizualizare) şi cu cel puţin 4 butoane programabile. Joysticul trebuie încercat înainte de cumpărare şi se recomanda alegerea unui joystic rezistent şi ceva mai greu (pentru stabilitate). Nu se recomanda cumpărarea unui joystic analog ieftin pentru că de obicei acesta este greu de configurat cu precizie şi are tendinta să se strice uşor, fiind foarte fragil.

 

CARCASA  ŞI  SURSA  DE  ALIMENTARE

    GENERALITATI

    CARCASA

    Carcasa reprezintă “casa” calculatorului, cea care adaposteste toate componentele acestuia. Ea are o forma paralelipipedica şi de obicei este din metal, la care se adauga unele elemente din plastic. Carcasa este formata dintr-o structura de sustinere (pe care se fixeaza componentele calculatorului) acoperita de panouri metalice. Acestea sint in numar variabil, dar de obicei exista doua panouri laterale si unul superior, la care se adauga o masca frontala din plastic.

    Carcasa are ca rol principal asigurarea protectiei componentelor calculatorului, iar ca roluri secundare pe acelea de izolare fonica si de participare la racirea componentelor. Acestea sint roluri utilitare, dar in ultima vreme carcasa tinde sa capete si un rol estetic, multi utilizatori infrumusetindu-si carcasele in conformitate cu preferintele lor in materie de decoratiuni.

    Majoritatea carcaselor sint construite pentru a gazdui placi de baza conforme cu standardul ATX. Compania Intel a propus un standard nou, numit BTX, care aduce unele imbunatatiri (legate de ventilatie, nivelul de zgomot, asezarea componentelor, etc.) insa producatorii de carcase si placi de baza nu se grabesc sa-l adopte, mai ales ca vechiul standard nu este inca depasit. In functie de inaltimea lor carcasele se impart in miniturn (“minitower”), miditurn (“miditower”) si maxiturn (“maxitower”). Carcasele miniturn sint folosite in situatiile in care calculatorul are putine componente (de ex. un singur hardisc si o singura unitate optica) si sint ideale daca nu avem mult spatiu la dispozitie, cum este situatia cind tinem calculatorul intr-un compartiment (raft) vertical de pe birou. Carcasele miditurn sint cele mai folosite carcase si reprezinta solutia ideala pentru un calculator care sa nu ocupe mult spatiu pe verticala si care in acelasi timp sa permita gazduirea unui numar adecvat de componente, carora sa le fie asigurata si o ventilatie adecvata. Carcasele maxiturn sint folosite in special pentru servere, ele putind gazdui un numar mare de hardiscuri.

    Desi toate carcasele miditurn au aceeasi inaltime, numarul de componente pentru stocarea de date (hardiscuri, unitati optice, unitati de discheta) pe care le pot gazdui variaza in functie de modelul carcasei. La partea anterioara a carcasei exista mai multe locasuri de 5,25 inci in care se pot monta unitati optice (CD-ROM, CD-RW, etc.), sub care se afla mai multe locasuri de 3,5 inci in care se monteaza unitati de discheta (de obicei doua locasuri care comunica cu exteriorul prin inlaturarea unor placute din panoul frontal) sau hardiscuri. O carcasa miditurn buna are patru locasuri pentru unitati optice, doua pentru unitati de discheta si cinci pentru hardiscuri, desi in mod evident nu vom monta poate niciodata toate aceste componente. Pentru utilizatorii casnici nu este nici o problema daca au ales o carcasa cu mai putine locasuri, de exemplu una care poate gazdui doar trei unitati optice si trei hardiscuri, mai ales ca de obicei ei vor avea instalat un singur hardisc (de capacitate medie – mare) si cel mult doua unitati optice (de ex. un DVD-ROM si un CD-RW). Este totusi de retinut faptul ca locasurile pentru unitati optice pot fi folosite si pentru instalarea panourilor de control pentru unele componente (placă de sunet mai sofisticata, dispozitiv de reglare a turatiei ventilatoarelor, etc.) deci trebuie sa luam in calcul si acest aspect la cumpararea unei carcase. Unitatile cititoare de memocarduri flash (folosite de aparatele foto digitale) pot fi si ele instalate in locasurile unitatilor optice. 

    In mod teoretic toate carcasele (indiferent de producator si de costul lor) ar trebui sa poata sa asigure trecerea prin ele a unui flux de aer care sa contribuie la racirea componentelor. Aceasta sarcina importanta este insa indeplinita de unele carcase mai bine decit de altele. Fluxul de aer trebuie sa intre prin partea de jos a mastii frontale a carcasei si sa iasa prin partea din spate a sursei de alimentare, avind deci o traiectorie diagonala, racind mai intii hardiscul si apoi componentele montate pe placa de baza. Majoritatea carcaselor au la partea inferioara a panoului frontal niste orificii (de obicei sub forma de fante) prin care poate patrunde aerul. Exista insa si carcase care nu au astfel de orificii sau la care orificiile sint acoperite cu un element decorativ din plastic. In cazul acestora din urma putem sa inlaturam elementul decorativ si sa scoatem la vedere orificiile care vor permite admisia unui curent de aer. Unele carcase au orificii de admisie (de obicei sub forma de găurele) si pe panourile laterale. In cazul in care calculatorul nostru are nevoie de racire activa suplimentara putem sa montam ventilatoare pe carcasa, majoritatea carcaselor avind locuri speciale de montare a ventilatoarelor, prevazute cu gauri pentru suruburile de fixare. De exemplu in fata locasurilor hardiscurilor exista o placa metalica gaurita pe care se poate atasa un ventilator care sa traga aer in calculator, iar in partea din spate a carcasei exista doua (sau unul singur) locuri speciale pe care pot fi fixate ventilatoare care sa elimine aerul incalzit din carcasa. Unele carcase mai scumpe au un ventilator suplimentar pozitionat pe unul din panourile laterale, in asa fel incit sa aduca aer din exterior deasupra procesorului si placii video. Adaugarea de ventilatoare suplimentare trebuie facuta doar daca este necesar acest lucru, pentru ca ele contribuie la poluarea fonica si pot cauza disconfort utilizatorului.

    In jurul carcaselor s-a nascut o activitate distincta numita “modding” (“modificare”) care consta in personalizarea carcasei prin adaugarea de elemente iesite din comun, in principal cu rol estetic. Producatorii de carcase au observat aceasta tendinta (aparuta initial in rindurile pasionatilor de calculatoare) si s-au adoptat cerintelor pietei, propunind carcase care sa satisfaca si gusturile estetice ale utilizatorilor. Au aparut astfel carcase cu masti frontale colorate (mai viu sau mai sobru) sau cu un geam lateral prin care sa se poata observa lumina emisa de mici lampi cu neon instalate in carcasa sau atasate unor componente (in special ventilatoare). Unele modificari au insa si un rol utilitar, un exemplu fiind chiar geamul lateral, care ne permite sa observam functionarea ventilatoarelor sau gradul de incarcare cu praf a componentelor. O alta modificare utila este încastrarea unui miner in panoul superior al carcasei, care ne permite sa transportam calculatorul ca pe un geamantan.

    SURSA  DE  ALIMENTARE

    Sursa de alimentare (SA) este una din componentele cele mai importante ale unui calculator, de buna functionare a ei depinzind performanta si stabilitatea acestuia. Pentru a intelege mai bine rolul ei putem sa apelam la o comparatie intre calculator si corpul uman. Asa cum putem deduce si din numele ei, SA este corespondentul tractului digestiv din corpul uman. In cazul omului viata presupune un aport de energie prin intermediul alimentelor, care sint prelucrate de-a lungul tractului digestiv (de la gura la intestin) si transformate in substante ce sint absorbite, urmînd a fi transportate prin sînge la nivelul organelor care au nevoie de ele. In cazul calculatorului, SA preia curent electric alternativ (energie electrica) cu tensiunea de 220 V din priza de perete si il transforma in curent continuu de voltaje mai mici (3,3 V ; 5V ; 12 V) pe care il dirijeaza prin cabluri speciale catre componentele care au nevoie de el pentru a functiona.

    Sursa de alimentare nu este o componenta complexa, ea neincluzînd tehnologii avansate. La interiorul sursei se gaseste o placa cu circuite pe care sint lipite piese obisnuite (condensatori, tranzistori, diode, rezistente, bobine) si unul sau mai multe transformatoare. Tot la interior se gasesc si doua radiatoare (placi de metal) asezate vertical, care au rolul de a raci piesele cu activitate sustinuta (tranzistori si diode) care sint fixate pe ele. Din sursa pleaca un manunchi de cabluri care vor fi conectate la componentele care necesita alimentare cu energie electrica. Cutia metalica in care se gaseste sursa este dotata cu fante pentru admisia de aer din carcasa calculatorului, iar la partea din spate a carcasei se gaseste un ventilator care elimina aerul cald la exterior. Fluxul de aer care este “tras” din carcasa si apoi eliminat in exteriorul sursei serveste la racirea componentelor acesteia. Sursele mai scumpe au un al doilea ventilator asezat pe partea inferioara a sursei, care “trage” aer din carcasa pentru crearea unui flux de aer mai important.

    Functionarea optima a calculatorului presupune alimentarea permanenta cu curent electric a diverselor sale componente. Fiecare componenta are nevoie de un anumit tip de curent continuu, adica un curent cu o anumita tensiune si o anumita intensitate. Sursa de alimentare preia curentul alternativ si dupa ce il transforma in curent continuu il canalizeaza pe citeva tronsoane (“rails” – şine), fiecare tronson avind o anumita tensiune (+3,3V ; +5V ; +12V ; -12V, -5V, +5VSB). Acest proces seamana (la modul simbolic, bineînţeles) cu impartirea unui fluviu in mai multe canale la varsarea in mare cu formarea unei delte. Pentru calculatoarele moderne sint importante doar primele trei tronsoane, cele de -12V si -5V fiind incluse pentru compatibilitatea cu piesele foarte vechi (cum sint cele conectate prin sloturi ISA), iar ultimul fiind folosit pentru circuitul de stand-by, de unde si numele lui. Tronsoanele de +3,3V si +5V sint folosite in general pentru alimentarea componentelor electronice (cipsetul placii de baza, memoria RAM, placa video, placa de sunet, etc.) si a unor periferice (maus, tastatura, dispozitive conectate prin portul USB, etc.). Tronsonul de +12V este folosit pentru alimentarea motoarelor hardiscurilor si unitatilor optice, dar si pentru motoarele ventilatoarelor. O particularitate interesanta este ca si procesoarele moderne produse de AMD (Athlon, Sempron, Duron) sau Intel (Pentium 4, Celeron) functioneaza tot pe baza curentului furnizat de tronsonul de 12V.

    Asa cum am mai spus, alimentarea unei componente in scopul functionarii ei optime presupune furnizarea unui curent de o anumita tensiune si o anumita intensitate. Tensiunea se masoara in Volţi (V) iar intensitatea in Amperi (A). Intensitatea curentului necesar unei anumite componente este o marime care desemneaza “cantitatea” de curent necesar pentru functionarea ei. Fiecare tronson de curent continuu provenit din SA este capabil sa furnizeze o anumita cantitate (intensitate) maximala de curent, care se va imparti intre piesele alimentate de tronsonul in cauza. Din aceasta cauza o SA trebuie sa produca tronsoane de curent continuu a caror intensitate sa fie suficienta pentru componentele care se alimenteaza de la fiecare tronson in parte. De exemplu tronsonul de +12V trebuie sa furnizeze un curent cu o intensitate care sa fie suficienta pentru alimentarea procesorului dar si pentru alimentarea motoarelor hardiscului, unitatii optice si ventilatoarelor, fiind de departe cel mai solicitat dintre tronsoane. In mod normal acest tronson face fata solicitarilor, dar daca avem mai multe hardiscuri, mai multe unitati optice, mai multe ventilatoare suplimentare si in plus avem si o placa video ce necesita alimentare suplimentara este posibil ca tronsonul respectiv sa nu mai poata furniza un curent adecvat fiecarei componente in parte si ca urmare unele din piese nu vor functiona sau vor functiona deficitar.

    Puterea electrica se defineste ca fiind produsul dintre tensiunea si intensitatea unui curent (P = U x I), desemnind cantitatea de energie disponibila pentru consum de catre componentele unui circuit electric care include bineinteles si o sursa de curent (sursa de tensiune). Puterea electrica se masoara in Waţi (W). Toate sursele de alimentare pentru calculatoare au specificata puterea electrica maximala (300W, 350W, 400W, etc.), ce inseamna maximul de putere pe care sint capabile sa o furnizeze la un moment dat in scopul alimentarii cu curent a componentelor. O sursa de alimentare nu furnizeaza tot timpul puterea maximala, ci doar puterea necesara activitatii componentelor din calculator aflate in functiune la un moment dat. Daca toate componentele aflate in functiune nu au nevoie decit de 280W, atunci doar atit va furniza sursa, indiferent de care este puterea ei maximala. Acest lucru este dealtfel imbucurator pentru ca de exemplu in cazul unei surse de 350W nu vom plati decit curentul consumat (280W) si nu curentul maximal (350W) ce poate fi furnizat de sursa.

    Caracteristicile tehnice ale unei SA sint de obicei scrise pe o eticheta lipita de cutia sursei. Sa luam ca exemplu o sursa obisnuita (“no-name”) model LC-B350 ATX. Ea are scris pe cutia metalica urmatorul text : “Total Output is 350 W Max”, care ne arata puterea maximala a sursei. Insa desi puterea totala a unei SA este importanta, la fel de importante sint si puterile oferite pentru fiecare tronson in parte. Puterea unui tronson se obtine prin inmultirea tensiunii tronsonului cu intensitatea curentului furnizat de acel tronson. Pe eticheta de pe sursa sint prezente si datele despre intensitatea curentului care circula prin fiecare tronson. Astfel, in cazul sursei din exemplul nostru avem specificate urmatoarele valori : 28A pentru tronsonul de 3,3V ; 35A pentru tronsonul de 5V ; 16A pentru tronsonul de 12V. Deci tronsonul de 12V (cel mai important) ofera o putere electrica de 192W (12V x 16A), care este o valoare buna, suficienta pentru calculatoarele celor mai multi utilizatori. Sursele de alimentare cu valori ale intensitatii mai mici de 16A pe tronsonul de 12V nu sint indicate pentru calculatoarele moderne, daca se doreste o functionare adecvata a acestora.

    Sursa de alimentare furnizeaza curent componentelor printr-o multitudine de cabluri care au fiecare la capat un conector din plastic de o anumita forma. Cablul care alimenteaza placa de baza furnizeaza in principal curent de +3,3V ; +5V si +12V pentru componentele PB si placile de extensie ale calculatorului (placa video, placa de sunet, etc.) si are la capat conectorul numit ATX. Cablurile care alimenteaza hardiscurile si unitatile optice furnizeaza curent de +12V si au la capat cite un conector numit Molex. Aceleasi cabluri furnizeaza curent pentru placile video ce necesita alimentare suplimentara in afara aceleia prin slotul AGP. Procesoarele Pentium 4 au nevoie de alimentare suplimentara si daca intentionam sa cumparam un astfel de procesor trebuie sa alegem o SA care sa aiba un cablu special ce furnizeaza un supliment de curent de + 12V si se fixeaza pe PB intr-o priza asemanatoare cu cea ATX dar mai mica.  

    Întreţinerea sursei de alimentare este esentiala pentru buna funcţionare a acesteia pe termen lung. După o anumită perioada de la cumpărare (în general 6-12 luni) sursa trebuie demontata şi curatata de praf la interior. Curatarea trebuie să se faca ulterior în mod periodic (la 3 luni) pentru că în caz contrar praful depus la interiorul sursei şi pe palelele ventilatorului acesteia va impiedica racirea corespunzatoare a ei şi riscam să se defecteze. Curatarea sursei se poate face la domiciliu (evident, după deconectarea de la priza a calculatorului) de cei care sînt familiarizati cu procedeul. Pentru ceilalti este recomandat ca această operatie să fie făcută de specialistii de la un service de depanare a calculatoarelor.   

    Legaturi catre unele din cele mai bune articole de pe internet referitoare la carcase si la sursele de alimentare pot fi gasite in Anexa Manualului.

 

CUMPĂRAREA CARCASEI  SI  A SURSEI  DE  ALIMENTARE

    Carcasa include de obicei in pretul ei si o sursa de alimentare (care este deja fixata). Este insa posibil sa cumparam o carcasa fara sursa sau o sursa separata pe care sa o montam intr-o carcasa pe care o avem deja.

    Carcasele si sursele mai ieftine sint desemnate prin apelativul “no-name” (“fara-nume”, anonime, banale) pentru ca nu sint construite de o companie cu renume in domeniu. Aceasta nu inseamna ca o carcasa “fara-nume” este prin definitie proasta sau sursa de alimentare inclusa nu este fiabila si va ceda in scurt timp. Carcasele si sursele de alimentare sint construite in conformitate cu niste standarde precise, care trebuie respectate indiferent de pretul final al produsului. De multe ori SA “fara-nume” sint construite de companii care construiesc si SA scumpe, dar pentru ca o SA “fara-nume” nu este vinduta sub o marca renumita ea va fi mult mai ieftina, desi contine in mare aceleasi componente ca si o sursa scumpa.

    Carcasele scumpe includ imbunatatiri de ordin utilitar (ventilatoare suplimentare incastrate in panourile laterale, porturi USB si FireWire pe masca frontala, panou de control a turatiei ventilatoarelor, filtru de praf, etc.) si de ordin estetic (coloratie deosebita, geam lateral, lampi cu neon la interior, etc.). Sursele de alimentare scumpe (incluse sau nu in carcase scumpe) au si ele imbunatatiri cum sint : materiale de constructie mai bune (de ex. radiatoare din cupru pentru racirea tranzistoarelor si diodelor), ventilatoare mai bune (performante si silentioase – prin reglarea automata a turatiei in functie de temperatura de la interior), circuite de protectie a sursei (si implicit a componentelor calculatorului) in caz de suprasarcini sau caderi de tensiune, cabluri ecranate, etc.

    Pretul unei carcase miditurn ce include si o sursa de alimentare variaza intre 25 EUR si 250 EUR. Fiecare utilizator trebuie sa decida, in functie de bugetul pe care il are la dispozitie si de experienta sa anterioara care este suma pe care doreste sa o dedice carcasei (si sursei). Unii prefera să cumpere o carcasa mai scumpa pentru că se tem că daca ar cumpara o carcasa “fara-nume” calculatorul nu va funcţiona la parametrii maximi, deoarece în viziunea lor (sau ca urmare a experientei lor) nu este racit corespunzator sau sursa de alimentare nu îşi indeplineste funcţia în mod optim. Altii (printre care se numara si MunteAlb, autorul acestui manual) prefera să cumpere o carcasa obisnuita şi să o intretina corespunzator, iar cu economia făcută astfel să cumpere un procesor mai performant. Pretul platit pentru o carcasa sau o SA scumpa este uneori exagerat chiar si in cazul in care prezinta multe imbunatatiri fata de corespondentele lor mai ieftine. Fiabilitatea unei SA este dependenta direct de gradul de intretinere a ei. O sursa ieftina intretinuta corespunzator va functiona mai bine decit o sursa scumpa care nu este intretinuta deloc. In mod similar, degeaba cumparam o carcasa scumpa care asigura o ventilatie buna la interior, daca lasam componentele sa se umple de praf ce va impiedica schimbul de caldura intre ele si fluxul de aer ce trece prin carcasa.

    Este recomandată cumpărarea unei carcase miditurn (“miditower”) care să contina o sursa de alimentare în format ATX, avînd o putere de cel puţin 350 W si o intensitate a curentului de cel putin 16A pe tronsonul de 12V. Daca intentionam sa folosim un procesor Pentium 4 este bine sa ne asiguram ca sursa are si conectorul auxiliar necesar pentru alimentarea acestor procesoare (cele mai multe surse, ieftine sau scumpe, îl au). Cei care au de gind să adauge multe componente la calculator (de ex. mai multe hardiscuri, mai multe componente conectate prin USB, etc.) trebuie să îşi cumpere o sursa cu o putere mai mare de 400W, pentru a fi siguri că sursa va face faţă solicitarilor. O sursa de 450W este recomandata pentru utilizatorii care doresc sa-si cumpere placi video foarte performante. Acest lucru nu inseamna că dacă ne cumpărăm o sursa de 450 W ea va consuma 450 W în fiecare ora de funcţionare a calculatorului. O astfel de sursa nu consuma decît necesarul de curent pentru piesele instalate aflate în funcţiune. Dacă piesele instalate nu consuma decît 375 W pe ora, acesta va fi şi consumul de electricitate pe care îl vom plăti.

    Cei care doresc sa stie exact cit de puternica trebuie sa fie sursa computerului pe care urmeaza sa-l construiasca pot vizita o pagina speciala care le permite calcularea puterii electrice totale in functie de consumul componentelor avute in vedere pentru includerea in calculator.

 

PLACA  DE  SUNET, BOXELE, MICROFONUL

    PLACA  DE  SUNET

    Placa de sunet (PS) este una din componentele care ne permit să transformam calculatorul într-un sistem multimedia conceput pentru a satisface nevoia de divertisment sau pentru a pune în valoare capacitatile creatoare în domeniul muzical ale utilizatorului.

    Placa de sunet este fie de sine statatoare (separata – “standalone”), fie cel mai frecvent este inclusa (integrata) în placa de bază. Plăcile de sunet separate sînt de obicei “interne”, adică se monteaza într-un slot PCI de pe placa de bază, însă există şi plăci “externe” care se conecteaza la portul USB.

    Componenta principală a unei plăci de sunet separate este procesorul audio (numit DSP – “digital signal processor”) şi cu cît acesta este mai puternic cu atît  placa va fi mai performantă. În cazul PS integrate procesorul central (CPU) al calculatorului indeplineste de obicei şi funcţia de DSP şi de aceea performanţa generală a sistemului scade într-o mai mică sau mai mare masura atunci cînd procesorul central este suprasolicitat, de exemplu în cazul jocurilor.

    Plăcile de sunet integrate presupun de obicei generarea sunetului prin conlucrarea între procesorul central, controlerul audio din cipsetul SouthBridge de pe PB şi codecul (codor/decodor – “coder/decoder”) aflat sub forma unui mic cip pe PB. Codecul este conceput pe baza standardului AC’97 pus la punct de compania Intel şi este produs de mai multe companii. Cel mai utilizat codec este cel produs de Realtek şi se găseşte în mai multe versiuni şi anume ALC650, ALC655 şi ALC658, ultima varianta fiind cea mai bună. Alti producatori sînt VIA (codecul VT1616) şi Analog Devices (codecul AD1985). Compania Intel a introdus in anul 2004 standardul “Intel High Definition Audio”, menit sa inlocuiasca standardul AC’97. Noul standard permite obtinerea unui sunet de calitate mai buna si aduce o serie de imbunatatiri tehnologice, printre care tehnologia multi-flux (“multi-stream”) care face posibila prelucrarea simultana a sunetului provenit de la mai multe dispozitive sau aplicatii prin alocarea de canale separate. Plăcile de sunet integrate urmeaza însă tendinta generală a componentelor de calculator în sensul cresterii performanţei şi de aceea tot mai multe solutii integrate aparute recent includ un procesor audio dedicat (NVIDIA APU / Soundstorm sau VIA Envy24PT) care preia o parte din munca procesorului central şi în plus ofera o calitate mai bună a sunetului.

    Plăcile de sunet separate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă de virf (profesionale), plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obisnuita. Plăcile semiprofesionale sînt construite în jurul unor procesoare audio cum sînt EMU10K2, Cirrus Logic CS6424 sau VIA Envy24HT, primul procesor fiind prezent în plăcile produse de compania Creative, iar ultimele două procesoare gasindu-se în ofertele a diversi producatori de PS. Plăcile cu performanţă obisnuita sînt de obicei construite în jurul procesoarelor audio produse de compania C-Media (de ex. CMI 8738), însă aceste plăci se bazeaza în principal pe procesorul central pentru generarea sunetului şi mai puţin pe DSP-ul integrat, deci cumpărarea lor se impune doar dacă nu avem o PS inclusa pe placa de bază sau aceasta s-a defectat.

    Plăcile de sunet integrate sînt clasificate în funcţie de calitatea sunetului generat şi de comportamentul în jocuri în : plăci cu performanţă medie (semiprofesionale) şi plăci cu performanţă obisnuita. Plăcile integrate cu performanţe mai bune sînt bineinteles cele care dispun de un procesor audio dedicat, însă chiar şi solutiile care nu includ un astfel de procesor sînt satisfacatoare, dată fiind puterea procesoarelor centrale care este suficienta în marea majoritate a situatiilor, ea nefiind folosită la maxim decît în anumite cazuri (de ex. jocuri foarte solicitante pentru CPU).

    Dacă folosim calculatorul pentru aplicaţii multimedia obişnuite (ascultarea de muzica în format MP3 şi vizionare de filme) şi pentru jocuri, nu este nevoie să mai cumpărăm o placă de sunet separata, cea inclusa face faţă cu succes unor astfel de sarcini în conditiile în care avem un CPU puternic (cu frecvenţa de ceas de peste 1 GHz). Putem chiar să folosim la nivel de amator programele de creare de muzica şi de editare audio (mixare).

    Cei care sînt mai pretentiosi în privinta calitatii sunetului sau doresc să se ocupe de prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispozitie o gama larga de plăci de sunet al caror preţ variaza de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR. Cei mai cunoscuti producatori de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips, Terratec, Hercules şi Yamaha.

 

BOXELE

    Boxele sînt o componenta esentiala a unui calculator folosit pentru aplicaţii multimedia, dar în cazul lor putem face o mică economie. Tinind cont de faptul că stam foarte aproape de ele nu este nevoie ca boxele să aibă o putere foarte mare. Un set de două boxe cu puterea de 3 W (2 x1,5 Waţi RMS) este suficient pentru ascultarea de muzica sau pentru jocuri, chiar şi la această putere mică nefiind nevoiti să dam volumul la maxim. Foarte multi producatori de boxe exprima puterea acestora în Waţi PMPO, aceasta nefiind decît o stratagema folosită în scopuri de marketing. Este bine ca boxele să aibă şi un reglaj pentru basi şi de asemenea o mufa pentru conectarea castilor.

    Cei care sînt mai pretentiosi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpara boxe de putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci boxe (numite “sateliti”) şi un dispozitiv special de redare a basilor (“subwoofer”). Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliti + 1 subwoofer), 6.1 sau 7.1. Satelitii se aranjeaza în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să experimenteze senzatia de “imersiune” în atmosfera sonora generata de o piesă muzicala sau de un joc. În acest caz trebuie bineinteles să fie cumparata şi o placă de sunet separata (cu performanţe cel puţin de nivel mediu – semiprofesional) pentru a se asculta cu adevarat un sunet de calitate.

 

MICROFONUL

    Microfonul este o componenta care va fi folosită din ce în ce mai mult în conditiile în care va lua amploare taifasul în mod multimedia prin internet (MediaTaifas = audio-video chat, videochat), folosit ca un substitut ieftin (puţin costisitor) pentru convorbirile telefonice locale, dar mai ales interurbane sau internationale. Microfonul este însă foarte util şi pentru softurile (de ex. MS Office XP sau 2003) care folosesc tehnologia de recunoastere vocala (“voice recognition”) pentru dictarea de documente sau pentru lansarea de comenzi (deschidere de fisiere, editare, salvare, etc.) prin voce.

    Este recomandată cumpărarea unui capset (“headset”), care este un ansamblu format din casti şi microfon, acesta din urma aflindu-se în virful unui brat mobil montat pe una din casti. În cazul în care sesiunile de utilizare a castilor sînt lungi (zeci de minute sau ore) trebuie să cumpărăm casti care să fie dotate cu o protectie (un colac din burete acoperit cu piele sau plastic) pentru urechi, în aşa fel încît să nu avem dureri cauzate de presiunea castilor pe pavilioanele urechilor. Tinind cont de faptul că ansamblul casti-microfon va fi manipulat de multe ori este de asemenea recomandat să fie luată în calcul la cumpărare şi soliditatea constructiei lui. În acest sens este bine ca piesele de legatura dintre “potcoava” (elementul care se sprijina pe cap) şi casti să fie solide, mai ales că aceste elemente sînt solicitate ori de cîte sînt aranjate castile în cazul folosirii în mod succesiv de către mai multe persoane. Firele care intra în casti nu trebuie să fie expuse la vedere (neprotejate), evitindu-se astfel agatarea lor accidentala, iar firul care se conecteaza la mufa plăcii de sunet trebuie să fie suficient de lung pentru a permite o pozitie confortabila a utilizatorului în fata calculatorului.

 

MODEMUL  ŞI  PLACA  DE  REŢEA

GENERALITĂŢI

    Modemul este componenta care ne permite să folosim internetul prin intermediul liniei telefonice. Modemul (MOdulator – DEModulator) moduleaza fluxurile de date digitale în aşa fel încît acestea să poată circula prin linia telefonica (care transporta datele în mod analog) şi demoduleaza fluxurile de date primite prin linia telefonica transformindu-le din format analog în format digital. Viteza modemurilor vindute în prezent este de 56 kb/s (kilobiţi pe secunda – kbps).

    Modemurile sînt de două feluri şi anume hardware şi software. Modemurile hardware au un cip special care se ocupa cu transferul de date şi cu corectia erorilor. Modemurile software (softmodem) folosesc procesorul calculatorului pentru operatiile descrise mai sus. Modemurile hardware sînt considerate mai bune dar sînt ceva mai scumpe.

    Modemurile se impart în interne şi externe după locatia lor (în calculator sau în afără lui). Modemurile interne se fixeaza într-un slot PCI. Modemurile externe se conecteaza la portul USB, sînt mai bune însă sînt în general de două ori mai scumpe decît cele interne.

    Placa de retea este componenta care ne permite să ne conectam calculatorul într-o retea locala (“local area network” – LAN) cu alte calculatoare în aşa fel încît să impartim resursele acestora între ele. De asemenea este posibil ca în acest fel să participam la jocuri în mod multijucator (“multiplayer”) fără a ne conecta la internet. Placa de retea este absolut necesara dacă dorim să avem acces la internet prin cablu TV (coaxial).  

 

CUMPĂRAREA  UNUI MODEM

    Este recomandată cumpărarea unui modem hardware intern. Dacă se doreste o mică economie se poate cumpara un modem software intern. Un modem nu este scump, însă “datorită” lui şi internetului este posibil să ajungem să cheltuim sume mari pentru nota telefonica, sume pe care le-am putea folosi de exemplu pentru a ne îmbunătăţi calculatorul.   

 

IMPRIMANTA

GENERALITĂŢI

    Imprimanta este componenta care ne permite să transferam date (texte, scheme, desene sau poze) de pe calculator pe hirtie. De exemplu, o imprimanta ne permite să transferam pe hirtie diverse texte descarcate de pe internet (articole, carti, etc.) şi în acest fel le putem citi fără a ne obosi ochii.   

 

CUMPĂRAREA  UNEI IMPRIMANTE

    Cele mai ieftine imprimante nu costa mai mult de 60 EUR (inclusiv TVA) însă adevaratul cost al unei imprimante este acela al cernelei pe care o foloseste aceasta. Un cartus de cerneala original costa între 25 şi 40 EUR şi cu ajutorul lui se pot tipari cam 200-300 de pagini de text (iar pozele consuma mai multă cerneala decît textul). Există şi posibilitatea să cumpărăm un cartus de cerneala original şi apoi să-l reincarcam cu cerneala de mai multe ori (cu ajutorul unor truse de reincarcare care contin un rezervor de cerneala şi o seringa speciala) dar chiar şi aşa costul de tiparire a paginilor este destul de mare.

     O imprimanta este în general un accesoriu util şi merita să cumpărăm una dacă folosirea ei justifica sumele de bani cheltuite periodic pentru cumpărarea cernelii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PREGĂTIREA  CARCASEI  ŞI  A  PLĂCII  DE  BAZA

    Carcasa este formata dintr-o structura metalica de sustinere (pe care se fixeaza componentele calculatorului) care este acoperita cu doua panouri laterale, un panou superior si un panou frontal (“faţa” calculatorului). Toate panourile sint detasabile, fiind fixate de obicei cu suruburi metalice sau cu elemente de plastic. Panourile laterale si cel superior sint de obicei din metal iar panoul frontal din plastic. La anumite carcase panourile laterale si panoul superior formeaza un tot unitar deci se manevreaza impreuna.

    Incepem prin a dezasambla panourile laterale. Acestea sint fixate cu mai multe suruburi de partea din spate a structurii metalice de sustinere. Dupa desurubare tragem pe rind panourile inspre inapoi si ele culiseaza pina in momentul in care parasesc sina pe care se afla si astfel pot fi scoase. Nu este nevoie sa scoatem panourile superior si frontal dar o putem face daca socotim ca este necesar.

    La interiorul carcasei se gaseste o pungulita cu suruburi care se poate afla in spatele panoului frontal, fiind lipita cu banda adeziva. Trebuie sa fim atenti atunci cind o dezlipim, in asa fel incit sa nu rupem niste fire care se afla in aceeasi zona. Scoatem punga cu suruburi si o punem de-o parte.

    Desfacem cutia placii de baza si scoatem punga cu PB, cablul IDE (pentru conectarea hardiscului si a unitatii CD-ROM, ambele conforme cu standardul ATA), cablul pentru unitatea de discheta si manualul placii. Evident ca daca PB are si prize SATA (Serial ATA) pentru hardiscurile noi conforme cu acest standard, vor fi incluse si unul sau mai multe cabluri SATA. Scoatem cu grija placa de baza din punga si o inspectam avind alaturi manualul. Unele firme producatoare includ doua cabluri IDE insa acest lucru este mai degraba o exceptie, regula fiind cite un singur cablu din fiecare tip. Este recomandat sa cumparam noi un al doilea cablu IDE daca nu este inclus, pentru a putea conecta unitatea CD-ROM cu un cablu separat nu cu cel folosit pentru conectarea hardiscului la PB. Fiecare PB are aceleasi elemente constitutive principale (cipseturi, sloturi, etc.) dar fiecare producator are felul sau de a le asambla pe placa, de aceea este recomandat sa ne familiarizam cu configuratia PB ajutindu-ne de manual. Manualul PB este foarte important si de aceea trebuie pastrat cu grija in asa fel incit sa nu fie pierdut sau aruncat. Daca am pierdut totusi manualul putem merge pe situl producatorului PB si descărca de acolo o copie in format PDF a manualului. Componentele incluse in cutia PB mentionate aici sint cele incluse in mod obisnuit (si cele absolut necesare) insa producatorii de PB pot include module si/sau cabluri suplimentare destinate unei functionalitati sporite (de ex. pentru integrarea calculatorului intr-o retea fara fir – “wireless”).

    Pregatirea carcasei ne permite si descarcarea electricitatii statice acumulata in corpul nostru. Aceasta poate afecta componentele pe care le manipulam si le poate deregla sau strica. Electricitatea statica poate fi descarcata daca atingem cu miinile o parte din carcasă care nu este vopsita, de exemplu structura metalica de sustinere a componentelor calculatorului. O modalitate folosita de profesionisti este folosirea unei bratari anti-statice. Aceasta este o bratara pe care o purtam la mina atunci cind umblam in calculator si pe care o conectam printr-un fir metalic la carcasa acestuia.

    Este recomandat sa asamblam calculatorul pe o masa si nu pe podea pentru a fi siguri ca nu vom calca pe piesele pe care urmeaza sa le instalam.

 

MONTAREA  PROCESORULUI

    Procesorul se prezinta ca o placuta pe care la partea superioara se gaseste corpul procesorului iar la partea inferioara se gasesc contactele metalice (numite pini – “ace”) care vor face dupa montare legatura cu placa de baza. Procesorul trebuie fixat intr-un lacas numit “socket” (soclu) care este construit din material plastic si are o multitudine de mici gauri pe suprafata sa in care trebuie sa intre pinii procesorului. Soclul este construit din doua parti, una superioara si una inferioara. Gaurile de pe partea superioara sint usor decalate fata de cele de pe partea inferiora in asa fel incit nu vom putea sa montam procesorul decit dupa ce aducem gaurile pe aceeasi linie. Descrierea de mai sus se potriveste pentru procesoarele AMD (Athlon, Sempron, Duron) indiferent de tipul soclului lor, dar si pentru procesoarele Intel (Pentium 4 si Celeron) fabricate pentru PB de tip “socket 478″. In cazul procesoarelor Intel conforme cu noul format “socket LGA775″ lucrurile se schimba putin, in sensul ca procesoarele nu mai au pini propriu-zisi pe suprafata lor inferioara, ci doar niste puncte de contact plate care se suprapun peste pinii care de aceasta data se gasesc pe suprafata superioara a soclului.

    Soclul procesorului are pe una din partile laterale un brat metalic. Rolul acestuia este sa permita fixarea procesorului in soclu si apoi sa “zavorasca” contactele (pinii) acestuia. Pentru a monta procesorul trebuie sa ridicam bratul metalic. Pentru aceasta prindem capul bratului metalic cu degetele si il tragem usor inspre exterior si apoi il ducem in sus pina cind bratul se afla in pozitie verticala. Observam ca partea superioara a soclului procesorului a culisat in timpul ridicarii bratului metalic in asa fel incit acum este permisa fixarea procesorului.

    Luam procesorul in mina si il apasam cu grija in soclu in asa fel incit coltul marcat special (este mai bont sau este insemnat cu o mica sageata) al placutei procesorului sa se pozitioneze exact in dreptul balamalei bratului metalic. Procesorul nu poate fi fixat in soclu decit in pozitia corecta, daca l-am pozitionat incorect pinii sai nu vor intra complet in gauri. In general fixarea procesorului este foarte usoara, pinii intrind usor in gaurile soclului si nefiind nevoie sa exercitam o presiune mare. Procesorul este complet stabilizat in soclu dupa ce coborim bratul metalic al soclului pina la orizontala si il fixam in pozitia sa initiala (pentru aceasta tragem bratul un pic inspre exterior). Cind coborim bratul este recomandat sa exercitam o foarte mica presiune asupra placutei procesorului in asa fel incit acesta sa nu iasa din soclu. Daca dorim, putem sa scoatem procesorul si sa-l fixam din nou, nu se intimpla nimic rau daca facem acest lucru.

    In cazul procesoarelor Intel conforme cu formatul “socket LGA 775″ fixarea procesorului se face cu ajutorul unui cadru care se suprapune peste procesor, cadru care este fixat la rindul sau prin intermediul unui brat metalic.

 

MONTAREA  RĂCITORULUI  (RADIATOR + VENTILATOR)

    Montarea corecta a racitorului (“cooler”) este esentiala pentru buna functionare a procesorului. Ea este o procedura delicata pentru ca exista posibilitatea sa avariem procesorul daca nu procedam corect. Din aceasta cauza este bine sa montam racitorul peste procesorul fixat in soclu doar dupa ce stapinim bine tehnica de montare. Este recomandata familiarizarea cu tehnica de montare a racitorului fara ca procesorul sa se afle fixat in soclu. Cu alte cuvinte, montam si demontam racitorul de mai multe ori peste soclul gol pina stapinim bine tehnica.

    Tehnica descrisa in cele ce urmeaza este valabila in principal pentru racitorul TTC-D5T produs de compania Titan (pentru procesoarele Athlon XP si Duron montate pe o placa de baza cu soclu de tip “socket A”) dar ea poate fi adaptata usor si pentru racitoarele care prezinta eventual mici variatii constructive fata de racitorul Titan.

    Racitorul este format dintr-un radiator pe care este fixat prin suruburi un ventilator. Baza radiatorului trebuie sa vina in contact cu suprafata procesorului pentru a prelua caldura degajata de acesta. Radiatorul se fixeaza cu ajutorul unei cleme de soclul procesorului. Clema in cauza trece prin mijlocul structurii lamelare a radiatorului si are forma unei lame metalice ale carei capete sint indoite in jos. Soclul procesorului are niste excrescenţe (ca niste “dinţi” sau ca niste “cîrlige”) de plastic pe doua din laturile sale.  Ambele capete ale clemei au cîte trei orificii (găuri) in care trebuie sa intre “dinţii” (“cîrligele”) soclului. Unul din capete este insa articulat, adica el se poate misca in raport cu corpul clemei (lama metalica). Acest capat are si un dispozitiv (un fel de mic mîner) care ne permite sa il poziţionăm cu ajutorul degetelor atunci cind dorim sa îi introducem (sau sa ii scoatem) orificiile în dinţii soclului. Daca la modelul nostru de racitor nu exista acest “mîner”, va trebui sa folosim o surubelnita pentru a apasa capatul clemei si a-l fixa de excrescenţele soclului.

    Baza radiatorului este in asa fel construita incit ne permite pozitionarea corecta peste soclul procesorului, ea fiind alcatuita din doua suprafete care se gasesc in planuri diferite. Suprafata cea mai intinsa se va suprapune peste partea din soclu in care se gaseste fixat procesorul. Suprafata mai mica se va suprapune peste partea din soclu care contine articulatia pirghiei de fixare a procesorului, parte care este mai ridicata fata de restul suprafetei soclului.

    Avind soclul gol incercam sa stapinim tehnica de fixare a racitorului. In prima etapa punem radiatorul peste soclu in pozitia corecta si manevram clema in asa fel incit orificiiile capului nearticulat al clemei sa se fixeze de dinţii soclului de pe partea respectiva. Apoi manevram din nou clema miscind-o usor si apasind in jos si in lateral pe “mînerul” capatului ei articulat pina cind orificiile acestuia se fixeaza de dinţii (cîrligele) din cealalta parte a soclului. Trebuie sa avem grija sa nu fortam prea tare si de asemenea sa fim atenti ca sa nu scape capul clemei fixat in prima etapa. Nu este o procedura foarte dificila insa va trebui sa exersam pina cind vom fi capabili sa o executam fara gres.

    Dupa ce am devenit siguri ca stapinim tehnica de montare a racitorului fixam procesorul in soclu si apoi punem o picatura de pasta termoconductoare pe suprafata procesorului. Pasta se gaseste intr-o mica seringa furnizata impreuna cu racitorul. Imprastiem cu delicatete picatura de pasta intr-un strat omogen pe toata suprafata procesorului cu ajutorul degetului aratator invelit intr-o bucata de plastic (pungă, mînuşă) si inlaturam pasta care a depasit marginile procesorului.

    Apoi montam racitorul peste procesor. Montarea presupune o tehnica similara cu cea folosita la montarea racitorului peste soclul gol insa este un pic mai dificila pentru ca in acest caz pentru a fixa clema trebuie sa aplicam ceva mai multa forta si in acelasi timp sa fim mai atenti. Aceasta montare trebuie deci facuta cu mare grija, in asa fel incit sa nu apasam prea tare racitorul peste procesor atunci cind incercam sa fixam capetele clemei racitorului de dinţii (cîrligele) soclului. Pentru a evita deteriorarea procesorului in timpul acestei manevre, pe placuta procesorului se afla niste rondele din cauciuc care amortizeaza presiunea pe care o exercitam. Secretul este deci aplicarea unei forte bine dozate.

    Punem radiatorul peste procesor si il tinem pe loc cu mina stinga iar cu mina dreapta fixam capatul nearticulat al clemei in dintii soclului. Apoi pozitionam din nou foarte delicat radiatorul peste procesor in asa fel incit sa putem manevra corespunzator capatul articulat al clemei. Cu mina stinga tinem racitorul (fara a-l apasa) pentru a nu se misca si apoi cu degetul mare si aratatorul miinii drepte manevram minerul capatului articulat al clemei. Va trebui sa apasam in jos pe acest miner si in momentul in care orificiile capatului clemei au ajuns la nivelul dintilor (cîrligelor) soclului sa il “tragem” incet inspre exteriorul soclului. Din cauza faptului ca acest capat al clemei este articulat, in momentul in care manevram mînerul spre exterior capatul care contine orificiile se va deplasa spre interior in asa fel incit dintii (cîrligele) soclului vor intra in orificii. In momentul in care acest lucru s-a intimplat nu mai aplicam presiune pe mîner si clema va fixa racitorul peste procesor prin intermediul celor doua capete ale sale care vor tine in tensiune corpul clemei (lamela metalica).

    Daca dorim sa fim siguri ca nu avariem procesorul atunci cind montam racitorul va trebui sa cumparam o piesa numita “shim” care este in fapt un mic cadru asezat peste placuta procesorului ale carui laturi au exact inaltimea procesorului propriu-zis (paralelipipedul metalic aflat in centrul placutei procesorului). Atunci cind montam racitorul acesta nu va putea sa apese pe procesor deteriorindu-l pentru ca va fi impiedicat de laturile cadrului. Dezavantajul acestei metode este dat de faptul ca inaltimea cadrului trebuie sa fie exact aceeasi cu a procesorului si nu mai mare altfel procesorul nu se va afla in contact cu baza racitorului si nu ii va putea transfera acestuia caldura.

    Ventilatorul este fixat prin suruburi de partea superioara a radiatorului. Pentru a functiona el trebuie alimentat cu curent electric si aceasta se realizeaza prin intermediul unui mic cordon terminat cu un cap de plastic. Acest cap trebuie fixat intr-o priza cu trei pini aflata pe placa de baza in apropierea soclului procesorului. Daca ne uitam pe schema din manual putem vedea unde se gaseste aceasta priza, linga care se afla scris CPU FAN (ventilatorul procesorului). Chiar si fara manual ea este usor de gasit. Priza are un ghidaj care ne ajuta sa fixam corect capul cordonului de alimentare.

  • Montarea racitorului pentru procesoarele Athlon 64 este explicata pe situl TT-Hardware (franceza)
  • Montarea racitorului pentru procesoarele Pentium 4 este explicata pe situl PCTechGuide (engleza)

 

MONTAREA  PLĂCII  DE  BAZĂ  ÎN  CARCASĂ

    Dupa ce am montat procesorul si racitorul putem fixa placa de baza in carcasa cu ajutorul unor suruburi. Fixarea se face pe o portiune laterala a carcasei care contine o suprafata metalica in care se observa mai multe gauri pentru instalarea suruburilor. PB nu se fixeaza de obicei direct pe suprafata metalica a carcasei. Intre ea si aceasta din urma se instaleaza mai intii niste despartitoare care pot fi din plastic sau din metal. Despartitoarele din metal sint niste suruburi care au capul gaurit si filetat. Suruburile care fixeaza placa de baza se insurubeaza in capul despartitoarelor.

    Orientam PB in asa fel incit conectoarele pentru periferice (porturile seriale, portul paralel, etc.) sa fie indreptate catre partea din spate a carcasei. Punem placa de baza peste suprafata metalica laterala. Este foarte posibil ca in acest moment sa fim obligati sa facem loc la partea din spate a carcasei pentru unele conectoare de pe placa de baza (porturile seriale, portul paralel, portul pentru joystic). Acestea trebuie sa iasa prin partea din spate a carcasei si de obicei orificiile prin care ies sint acoperite cu placute metalice subtiri pe care va trebui sa le rupem. Cind sintem siguri ca am gasit pozitia optima pentru PB observam care sint gaurile de pe aceasta care se suprapun cu gaurile de pe suprafata metalica. Tinem minte locatia lor si fixam mai intii despartitoarele metalice prin insurubare pe suprafata metalica. Punem PB peste despartitoare si fixam PB cu suruburi care se fixeaza in capul despartitoarelor.

    Prin intermediul placii de baza se realizeaza alimentarea cu energie electrica a placilor instalate in sloturile PCI si slotul AGP. Alimentarea cu electricitate a PB se realizeaza cu ajutorul unui cablu care iese din sursa de alimentare. La capatul acestui cablu se afla un conector pe care trebuie sa il fixam prin apasare (dupa ce l-am orientat corect) in priza ATX de pe PB. Aceasta este de obicei de culoare alba si are doua siruri de gauri asezate paralel. Din sursa ies mai multe cabluri iar fiecare are la capatul sau un conector care se potriveste cu un singur fel de priza. Priza ATX de pe PB este unica si de aceea conectorul care intra in ea este usor de reperat. Placile de baza pentru procesoare Pentium 4 au in afara de priza ATX (priza principala) si o priza suplimentara de alimentare. Aceasta este alcatuita din aceleasi elemente ca si priza ATX insa este mai mica si are o forma patrata. Conectorul pentru ea este de asemenea unic iar cablul la capatul caruia se afla este usor de reperat in multitudinea de cabluri care ies din sursa de alimentare.  

    In cele ce urmeaza se ia in consideratie o placa de baza de tip “jumperless” (fara comutatoare) asa cum sint majoritatea PB moderne. In cazul acestor placi toate reglajele (in masura in care sint necesare) se fac din BIOS. Comutatorul (“Jumper”) este o bucata de plastic avind o lamela metalica la interior care se aseaza de obicei peste doi pini. Atunci cind asezam comutatorul peste pini lamela metalica intra in contact cu pinii si astfel va inchide un circuit care va avea ca efect trecerea unui curent electric prin acestia. Consecinta ultimă este schimbarea configuratiei de functionare a dispozitivului respectiv (PB , CD-ROM, hardisc, etc).

 

CONECTAREA  LA  PLACA  DE  BAZĂ  A  BUTOANELOR  DE  PE  PANOUL  FRONTAL

    Pe panoul frontal al carcasei se afla butoanele de pornire si resetare a calculatorului, alaturi de ledul care ne indica starea de activitate a hardiscului. Aceste dispozitive (alaturi de altele) se conecteaza la PB prin niste fire subtiri la capatul carora se afla niste conectoare din plastic de culoare neagra care au doua sau mai multe gauri. Pe placa de baza se afla unul sau doua dispozitive de conectare cu pini (“ace”) care trebuie sa intre in gaurile conectorilor aflati la capatul firelor.

    Aceste dispozitive (prize) de pe PB se remarca usor pentru ca sint niste “linii” din plastic lungi si subtiri din care ies niste “ace”. Fiecare dispozitiv contine mai multe prize de conectare asezate una linga alta pe lungime iar in dreptul fiecareia este scrisa pe PB functia ei. De exemplu priza linga care scrie HD-LED este pentru dioda care ne arata starea de activitate a hardiscului. Priza linga care scrie PW-ON este cea in care trebuie fixat conectorul firului care vine de la butonul de pornire-oprire a calculatorului. Priza linga care scrie SPK este cea in care trebuie fixat conectorul firului care vine de la difuzorul carcasei, cel care ne semnaleaza eventualele probleme care apar la pornirea calculatorului. Priza linga care scrie RST este cea in care trebuie fixat conectorul firului care vine de la butonul de resetare a calculatorului.

    Realizarea conectarii diferitelor dispozitive amintite este foarte usoara daca avem manualul PB la indemina. In acest manual observam ca in dreptul unor pini ai prizei de pe placa de baza se afla scrisa cifra 1. Daca ne uitam apoi la conectorii aflati la capatul firelor observam ca la fiecare dintre acestia in dreptul uneia dintre gauri se afla desenata o sageata. Pinul care este marcat prin cifra 1 trebuie sa intre in gaura marcata cu sageata. Alti conectori au scrisa pe ei o polaritate (plus sau minus). Ne uitam in manual si vedem pinul prizei in care trebuie fixat conectorul pe care este semnul (+). Conectorul cu polaritate negativa il fixam in pinul de linga cel cu polaritate pozitiva.

    Fiecare conector are scris pe el care este functia sa. Daca pe conector este scris HDD inseamna ca este conectorul care permite aprinderea diodei de tip LED care ne indica starea de activitate a hardiscului. Ducem acest conector (orientat corect) peste pinii din portiunea corespunzatoare a prizei de pe PB si apasam usor pina cind pinii au intrat in intregime in gaurile conectorului. Procedam similar si cu ceilalti conectori.

    Aceasta etapa nu este deloc grea insa necesita atentie pentru ca de exemplu daca fixam gresit conectorul PW-ON putem avea surpriza ca dupa ce asamblam calculatorul acesta sa nu porneasca.

 

MONTAREA  MODULELOR  DE  MEMORIE

    Este recomandata montarea modulelor (placutelor) de memorie dupa ce am instalat PB in carcasa. Daca ne obisnuim sa procedam in acest fel atunci ne va fi foarte usor sa instalam noi module (cind ne hotarim sa crestem cantitatea de memorie a sistemului) fara a demonta PB din carcasa. Modulele pot fi fixate si inainte de a instala PB in carcasa, in acest caz instalarea fiind un pic mai usoara.

    Modulele de memorie DDR SDRAM (numite prescurtat si DDR sau DDRAM) se prezinta ca niste placute subtiri inalte de 2-3 cm care au la partea inferioara o serie de conectori auriti. La partea din mijloc a laturii cu conectori a modulelor DDR DRAM se afla o scobitura. Sloturile in care se monteaza modulele de memorie se caracterizeaza prin faptul ca la partile laterale au doua dispozitive din plastic (“cleme”) care permit fixarea foarte sigura a modulelor de memorie in sloturi. Aceste cleme se pot misca in sus si in jos.

     Apucam cu degetele cele doua cleme ale unui slot de memorie si le miscam inspre exterior in asa fel incit sa ajunga la aproximativ 45 de grade fata de suprafata PB. Apoi luam cu ambele miini un modul de memorie si il orientam  perpendicular pe PB, cu conectorii in jos si cu scobitura suprapusa peste portiunea corespunzatoare a slotului. Apasam usor dar ferm cu cele doua degete mari pe partile laterale ale modulului pina cind partea cu conectori a intrat in slot. In acest moment cele doua cleme laterale ale slotului revin la un unghi de 90 de grade fata de PB si intra in niste scobituri de pe partile laterale ale modulului de memorie. Montarea memoriei este o operatiune delicata, dar nu dificila.

 

MONTAREA  HARDISCULUI , A  UNITĂŢII  CD-ROM  ŞI  A  UNITĂŢII  DE  DISCHETĂ

    In spatele panoului frontal al carcasei se gasesc locasurile de fixare pentru hardisc, unitatea de discheta si CD-ROM. Aceste locasuri sint suprapuse pe verticala si sint de doua tipuri : unele mai late (pentru CD-ROM) numite locasuri (“bays”) de 5,25 inci si altele mai inguste (pentru hardisc si unitate de discheta) numite locasuri de 3,5 inci. De obicei locasurile au niste ghidaje care ne ajuta sa introducem corect componentele calculatorului si care in acelasi timp sustin aceste componente pentru ca ele sa nu cada pina cind le fixam cu suruburi.

    Hardiscul si unitatea CD-ROM se incalzesc destul de mult atunci cind au activitate intensa (de ex. in timpul jocurilor). Este deci indicat ca intre componentele instalate in locasuri sa fie destul spatiu necesar pentru o aerisire corecta. Panoul frontal are niste placute de plastic care acopera fata locasurilor de 5,25″. Va trebui sa scoatem placuta care acopera fata locasului in care instalam unitatea CD-ROM si eventual placuta care acopera fata locasului in care vom instala unitatea de discheta. Placutele au niste aripioare care le fixeaza la panoul frontal. Daca apasam usor inspre interior pe ambele aripioare de fixare putem scoate foarte usor placutele.   

    UNITATEA  DE  DISCHETA

    Unitatea de discheta trebuie amplasata in zona in care ii este destinata. Exista carcase care au in panoul frontal o fanta in fata locasului in care trebuie amplasata unitatea de discheta, fanta folosita pentru a introduce si scoate dischetele din unitate. In acest fel nu se va vedea fata unitatii de discheta dar aceasta va putea fi folosita ca de obicei. Alte carcase au un locas acoperit cu o placuta de plastic care trebuie scoasa pentru a instala unitatea de discheta.

    HARDISCUL

    Hardiscul trebuie amplasat sub unitatea de discheta la o distanta cit mai mare insa de preferinta nu pe ultimul locas de 3,5″ (cel care este cel mai apropiat de sol).

    Este recomandat sa amplasam unitatea CD-ROM cit mai sus (dar nu pe ultimul locas) in asa fel incit sa aiba o aerisire buna in partea sa superioara, care se incalzeste de obicei cel mai tare. Unitatea CD-ROM trebuie introdusa in locas dinspre exteriorul spre interiorul carcasei.

    Hardiscul se conecteaza la placa de baza prin intermediul unui cablu IDE. Acesta are trei conectori, cite unul la fiecare capat al cablului si unul la mijloc. Conectoarele aflate la capetele cablului se folosesc pentru fixarea la placa de baza sau la un hardisc aflat in postura de Stăpîn (“Master”). La anumite cabluri conectorul care se fixeaza pe placa de baza are un mecanism de fixare special in asa fel incit cablul sa nu se desprinda accidental. Conectorul din mijloc este folosit pentru un hardisc sau o unitate CD-ROM aflate in postura de Sclav (“Slave”). Conectoarele IDE trebuie orientate corect altfel nu vor intra in prizele IDE de pe componente sau de pe PB.

    Cablul IDE este de obicei plat si are una din margini colorata (in rosu sau negru). Conectam mai intii cablul la hardisc. Acesta are la partea din spate o priza IDE (de forma alungita si cu multi pini) care se afla linga priza pentru cordonul de alimentare. Marginea marcata cu culoare a cablului IDE trebuie sa se afle inspre priza de alimentare cu curent electric. De altfel impingerea conectorului IDE al cablului in priza de pe hardisc nu este posibila decit in aceasta situatie, din cauza unor ghidaje care impiedica patrunderea conectorului in priza daca nu este pozitionat corect. Urmeaza conectarea cablului IDE la PB. Cele doua dispozitive de conectare (prizele) IDE de pe placa de baza sint denumite IDE 1 si IDE 2 in manualul PB. Hardiscul se va conecta intotdeauna la priza IDE 1. In acelasi manual se observa ca prizele au unul din capete marcat cu cifra 1. Marginea marcata cu culoare a cablului IDE trebuie sa se afle de aceeasi parte cu capatul prizei IDE marcat cu cifra 1. De altfel impingerea conectorului IDE al cablului in priza de pe PB nu este posibila decit in aceasta situatie, din cauza unor ghidaje care impiedica patrunderea conectorului in priza daca nu este pozitionat corect. Trebuie sa impingem conectorul incet dar ferm, in asa fel incit sa intre complet in priza si eventual il fixam daca dispune si de un dispozitiv de fixare. Daca avem doua hardiscuri unul dintre ele (cel care are viteza mai mica sau cel care este folosit doar pentru stocare) trebuie conectat in postura de sclav dar inainte de conectare trebuie sa modificam

    Daca avem doua hardiscuri de viteze diferite va trebui sa conectam la priza IDE 1 ambele hardiscuri, dar intotdeauna hardiscul cel mai rapid trebuie sa se afle in postura de Stăpîn Principal (“Primary Master”). Hardiscul mai lent (sau care este folosit doar pentru stocarea de date) trebuie montat in postura de Sclav dar numai dupa ce am mutat corespunzator comutatorul (“jumper”) de pe partea din spate a hardiscului in asa fel incit sa fie selectata configuratia Sclav (“Slave”). Mutarea comutatorului se face cu o mica penseta cu care se trage comutatorul de pe pinii pe care era asezat si apoi se pune pe alti pini dupa cum este indicat in mica schema care se afla intotdeauna imprimata pe partea de sus a hardiscului.

    In cazul hardiscurilor SATA (Serial ATA) nu mai este necesara configurarea lor manuala ca unitati conectate în postura de Stăpîn (“Master”) sau Sclav (“Slave”). Fiecare hardisc este configurat automat ca Stăpîn (“Master”).

    UNITATEA  CD-ROM

    Atunci cind instalam unitatea CD-ROM avem doua posibilitati. Unitatea CD-ROM poate functiona in regim de Sclav (“Slave”) al hardiscului ATA insa poate functiona si in regim de Stapin Secundar (“Secondary Master”). Atunci cind scoatem din cutie unitatea ea este configurata sa lucreze in regim de Sclav. Acest lucru este datorat faptului ca PB vine de obicei insotita de un singur cablu IDE si ca urmare cu ajutorul lui trebuie sa conectam atit hardiscul ATA cit si unitatea CD-ROM iar evident hardiscul trebuie sa se afle in postura de Stăpîn (“Master”). Configurarea ca Sclav sau Stăpîn se face foarte usor scotind si mutind un comutator (“jumper”) in pozitia corespunzatoare pe partea din spate a unitatii CD-ROM.

    Este recomandat sa conectam intotdeauna unitatea CD-ROM in postura de Stăpîn Secundar (“Secondary Master”) si anume la priza IDE 2 de pe PB. Pentru aceasta vom fi nevoiti de cele mai multe ori sa cumparam un cablu IDE suplimentar dar cum acesta nu este scump investitia merita banii si ne scuteste de eventualele problemele (erori de citire a datelor de pe hardisc sau scaderea performantei hardiscului) care ar putea apare daca am conecta prin acelasi cablu atit hardiscul ATA cit si unitatea CD-ROM. De asemenea daca avem doua unitati de stocare optice (de exemplu o unitatea CD-RW si o unitate CD-ROM) este recomandat sa le conectam pe amindoua cu acelasi cablu IDE la priza IDE 2, una din unitati fiind in postura de Stăpîn Secundar si cealalta in postura de Sclav Secundar.

    Daca avem un singur hardisc ATA si nu dorim sa cumparam un cablu IDE suplimentar atunci unitatea CD-ROM (aflata exclusiv in postura de Sclav) va putea fi conectata la PB prin intermediul cablului IDE la care este conectat si hardiscul. Pentru aceasta conectam intii cablul IDE la hardiscul ATA cu ajutorul unui conector de la capatul cablului si apoi cu ajutorul conectorului de la mijlocul cablului il conectam si la unitatea CD-ROM. Marginea colorata a cablului IDE trebuie sa se afle inspre priza de alimentare cu curent electric a unitatii CD-ROM. Va fi probabil nevoie sa rasucim cablul pentru a realiza conectarea la unitatea CD-ROM (care trebuie sa fie fixata intr-un locas aproape de locasul in care e fixat hardiscul). In final conectam cablul IDE la priza IDE 1 sau IDE 2 de pe PB.

    Unitatea CD-ROM mai trebuie conectata la PB si cu un cablu audio furnizat impreuna cu unitatea. Acesta este format din doua fire si se conecteza la priza numita “Analog Audio” pe unitatea CD-ROM si la priza CD 1 de pe placa de baza.   

    Conectarea unitatii de discheta (“floppy disk drive” – FDD) se face cu ajutorul cablului sau special. Cablul FDD are o caracteristica unica si anume ca este despicat catre unul din capete iar un fascicul de fire este rasucit inainte de a intra in conectorul de la capatul cablului. Partea cu fasciculul rasucit se conecteaza la unitatea de discheta iar cealalta parte la priza FDD a placii de baza. Orientarea cablului se face la fel ca mai sus. Marginea colorata trebuie sa fie inspre conectorul sursei de alimentare a unitatii de discheta iar la partea opusa trebuie sa fie aliniata cu capatul prizei de pe PB care este marcat cu cifra 1 in manualul PB.

    Dupa ce am conectat cablurile IDE si FDD trebuie sa asiguram alimentarea cu curent electric a componentelor. Din sursa de alimentare ies mai multe cabluri la ale caror capete se afla conectorii care trebuie sa intre in prizele de alimentare prezente pe componentele instalate. Trebuie sa vedem care dintre conectori se potrivesc cu prizele de alimentare prezente pe hardisc, unitatea CD-ROM, respectiv unitatea de discheta. Dupa ce îi gasim îi introducem in prizele componentelor apasind pina in momentul in care vedem ca au intrat complet. Conectorii de la capatul cablurilor de alimentare folosite pentru hardiscuri si unitati CD sint identici. Pe de alta parte fiecare cablu are doi conectori, ceea ce ne permite sa alimentam prin acelasi cablu doua hardiscuri asezate unul linga altul. Acelasi aranjament este valabil si daca avem o unitate CD-ROM si o unitate CD-RW asezate una linga alta.

 

MONTAREA  PLĂCII  VIDEO , A  MODEMULUI  ŞI  A  PLĂCII  DE  REŢEA

    PLACA  VIDEO

    Placa video se monteaza in slotul AGP. Acesta este mai mic decit sloturile de memorie sau cele PCI si de obicei are culoarea maro. Tinem placa video cu ambele miini avind marginea cu conectorii auriti in jos iar marginea metalica inspre partea din spate a carcasei. Vedem care este locul de pe partea din spate a carcasei care va fi ocupat de marginea metalica a PV si indepartam placuta de tabla care se afla in zona respectiva. Impingem incet dar ferm PV in slot pina cind vedem ca partea cu conectori a intrat complet in acesta. Este posibil sa fie nevoie sa “zgîlţîim” un pic PV pentru a intra complet in slot.

    Unele placi video foarte puternice (de ex. PV cu cipset GeForce FX 5900) au nevoie, pentru a putea functiona la parametrii maximi, de o alimentare suplimentara cu curent electric in afara celei furnizate prin intermediul placii de baza. Va trebui deci sa conectam unul din cablurile care ies din sursa de alimentare la priza corespunzatoare existenta pe placa video.

    Este recomandat sa blocam placa in slot ridicind si apoi apasind spre interiorul PV (nu in sus) mica clemă (“AGP retainer”) care se afla linga slotul AGP si care functioneaza intrucitva asemanator cu clemele de la placile de memorie. Daca PV iese din slot calculatorul devine practic inutilizabil monitorul nefiind capabil sa afiseze imagini. Clema de blocare a fost “inventata” pentru ca multi utilizatori s-au trezit brusc ca nu mai pot utiliza calculatorul si ca sint nevoiti sa mearga cu el la un service unde li se comunica faptul ca “reparatia” a constat doar in apasarea PV in asa fel incit sa reintre complet in slot. Acest lucru se intimpla mai ales atunci cind se transporta calculatorul si se reconecteaza monitorul odata ajunsi la noua locatie. Fie datorita transportului, fie mai ales datorita faptului ca la reconectarea monitorului se aplica o forta excesiva, impingind prea tare conectorul in priza PV, rezultatul era acelasi, iesirea partiala a PV din slotul sau.

    Partea metalica a PV este indoita la 90 de grade in partea sa superioara rezultind o lamela orizontala care se suprapune peste o portiune a structurii metalice a carcasei. Pe aceasta lamela se gaseste o scobitura in care trebuie sa introducem un surub pentru a fixa PV la structura metalica a carcasei.

    MODEMUL

    Modemul se monteaza intr-un slot PCI. Este recomandat sa il fixam cit mai departe de placa video in asa fel incit sa ii permitem ventilatorului de pe PV sa isi indeplineasca functia de racire a placii. O pozitie buna este penultimul slot PCI (numarind sloturile incepind de la cel mai aproape de procesor). Tinem modemul cu ambele miini avind marginea cu conectorii auriti in jos iar marginea metalica inspre partea din spate a carcasei. Vedem care este locul de pe partea din spate a carcasei care va fi ocupat de marginea metalica a modemului si indepartam placuta de tabla care se afla in zona respectiva. Impingem incet dar ferm modemul in slot pina cind vedem ca partea cu conectori a intrat complet in acesta. Este posibil sa fie nevoie sa “zgîlţîim” un pic modemul pentru a intra complet in slot. Fixam apoi modemul la structura metalica a carcasei cu un surub inserat in scobitura de pe lamela orizontala.

    Dupa ce inchidem carcasa calculatorului luam cablul care a venit impreuna cu modemul si bagam un capat al sau in priza linga care scrie “Line” (linie telefonica) de pe marginea metalica a modemului iar celalalt capat in priza liniei telefonice (dupa ce scoatem cablul care lega telefonul de priza aceasta). Cablul telefonului (pe care l-am scos initial din priza telefonica) il bagam apoi in priza linga care scrie “Phone” (telefon) de pe marginea metalica a modemului.

    PLACA  DE  RETEA

    Placa de retea (PR) se monteaza intr-un slot PCI. O pozitie buna este ultimul slot PCI. Montarea se face la fel ca si montarea modemului. Placa de retea are un cablu mic care trebuie conectat la placa de baza si anume la priza WOL (“wake on LAN”). Vedem in manualul PB unde se afla aceasta priza si  impingem usor conectorul de la capatul cablului in pinii prizei.

 

ÎNCHIDEREA  CARCASEI  CALCULATORULUI

    Montam cele doua panouri laterale ale carcasei si le fixam cu suruburi. Putem sa nu fixam cu surub panoul din stinga (daca privim partea frontala a carcasei) pentru a putea sa-l deschidem mai usor in cazul in care apar probleme la pornirea calculatorului.

    Conectam cablul de alimentare a carcasei la priza de pe carcasa care se afla linga ventilatorul sursei de alimentare. Cablul trebuie apoi conectat la priza de curent de pe perete. Este recomandat ca stecherul acestui cablu sa intre direct in perete si nu prin intermediul unui triplu stecher. De asemenea este recomandat sa nu se conecteze cablul de alimentare la priza de perete decit dupa ce am terminat de conectat dispozitivele periferice si monitorul (vezi mai jos).

    La unele carcase exista la partea din spate un comutator cu doua pozitii (0 si l) a carui functie este sa permita sau sa intrerupa alimentarea cu curent electric de la priza din perete. Daca partea comutatorului pe care scrie l se afla la nivelul suprafetei carcasei atunci alimentarea cu curent este permisa. Daca apasam pe partea pe care scrie 0 pina cind aceasta ajunge la nivelul suprafetei carcasei atunci alimentarea cu curent este intrerupta. Acest comutator ne permite pe de o parte intreruperea rapida a alimentarii cu curent in caz de accident (de ex. atunci cind o piesa a calculatorului a luat foc) si pe de alta parte ne permite evitarea pornirii din intimplare a calculatorului (de ex. daca avem copii mici care apasa din curiozitate pe butonul de pornire).

 

CONECTAREA  MONITORULUI  ŞI  A  DISPOZITIVELOR  PERIFERICE

    MONITORUL

    Monitorul are la partea din spate doua cabluri. Unul dintre acestea este cablul de conectare la placa video. Acesta are la capatul sau un conector cu pini care trebuie sa intre in priza corespunzatoare de pe PV. Conectorul trebuie orientat corect altfel nu va intra in priza.Impingem usor conectorul pina cind vedem ca pinii au intrat complet in gaurile prizei. Fixam apoi conectorul de PV folosind cele doua suruburi ale sale. Al doilea cablu al monitorului este cablul de alimentare cu curent electric si el intra de obicei direct in priza de curent alternativ (220 V) de pe perete, avind deci la capatul sau un stecher obisnuit. Exista si situatii in care acest al doilea cablu nu se conecteaza la priza din perete ci la o priza aflata pe partea din spate a carcasei calculatorului, in aceasta situatie cablul avind la capatul sau un conector special.

    TASTATURA  SI  MAUSUL

    Tastatura si mausul se conecteaza de obicei la niste prize de tip PS/2 aflate pe PB. Aceste prize trebuie sa fie vizibile prin doua orificii ale carcasei. Daca nu sint vizibile inseamna ca orificiile sint inca acoperite cu tabla. Luam o surubelnita si dam la o parte tabla respectiva, care trebuie sa se detaseze usor. Desi cele doua conectoare (al tastaturii si al mausului) sint identice, fiecare trebuie impins in mufa speciala de pe PB. De obicei pe carcasa linga cele doua orificii PS/2 se afla imprimate doua mici desene  care arata unde trebuie introdus conectorul mausului si unde cel al tastaturii. Daca avem un maus sau o tastatura USB acestea trebuie conectate la prizele USB (indiferent care) de pe PB. Prizele PS/2 sint rotunde iar prizele USB sint dreptunghiulare. Conectorul PS/2 are niste pini subtiri care trebuie orientati corect altfel nu vor intra in priza PS/2 de pe PB.

    BOXELE

    Boxele se conecteaza impingind mufa de tip jack in priza corespunzatoare de pe PB. Exista trei prize audio asemanatoare (pentru mufe jack) pe placa de baza. De obicei prima dintre ele (cea mai de sus sau cea mai din stinga) este folosita pentru conectarea boxelor. Boxele au un cablu de alimentare care se termina fie cu un stecher obisnuit fie cu un stecher care include un transformator. In ambele situatii trebuie facuta conectarea cu o priza de curent alternativ (220 V).

    MICROFONUL

    Microfonul se conecteaza impingind mufa de tip jack in priza de pe PB. De obicei ultima dintre prizele audio (cea mai de jos sau cea mai din dreapta) este folosita pentru conectarea microfonului.

    JOYSTICUL

    Joysticul se conecteaza fie la priza de tip “gameport” de pe PB, fie la una din prizele USB. Exista o singura priza de tip “gameport” pe PB.

    IMPRIMANTA

    Imprimanta se conecteaza fie la una din prizele USB, fie la portul paralel (care si el se gaseste intr-un singur exemplar pe PB).

PORNIREA  CALCULATORULUI

    Dupa ce am conectat la priza de curent alternativ atit calculatorul cit si monitorul apasam pe butonul de pornire a calculatorului si apoi pe butonul de pornire a monitorului. Ambele butoane au de obicei inscriptionat linga ele un comutator stilizat (un cerc strapuns de o linie). In situatia in care calculatorul porneste vom sesiza ca se aprinde o luminita rosie pe panoul frontal al calculatorului (care arata activitate din partea hardiscului), vom auzi ca porneste ventilatorul sursei de alimentare si bineinteles vom vedea ca apare o imagine pe ecran.

    Dupa pornire calculatorul initiaza secventa de autotestare (“Power-On Self Test” – POST) in care verifica daca principalele componente instalate (memorie, hardisc, etc.) functioneaza corect. Daca nu sint sesizate defectiuni atunci calculatorul va initia secventa de butare (“boot”) si va incerca incarcarea sistemului de operare. Butarea este un proces automat, controlat de BIOS, care are ca scop pregatirea calculatorului pentru a fi folosit de catre utilizator. Putem asemana butarea calculatorului cu trezirea unui om din somn si pregatirea lui pentru activitatea din acea zi. Dar in situatia de fata, din cauza faptului ca nu am instalat inca sistemul de operare si nici nu avem o discheta de pornire bagata in unitatea de discheta va apare un mesaj de eroare pe ecran care ne indica faptul ca butarea este imposibila. Apasam in acelasi timp tastele Ctrl, Alt si Delete (Ctrl+Alt+Del) si calculatorul reporneste. De aceasta data va trebui sa tinem apasata tasta Del pina cind vedem ca apare un ecran albastru intitulat BIOS Setup Utility (program de configurare a biosului). Explicarea utilizarii acestuia se va face mai jos.

    Daca observam ca nu se intimpla nimic atunci este posibil sa fi uitat de comutatorul de pe spatele carcasei, cel care intrerupe sau permite alimentarea cu curent. Apasam pe el in asa fel incit partea pe care scrie ” l ” sa fie la acelasi nivel cu suprafata carcasei.

    Daca insa auzim zgomote care ne indica pornirea calculatorului (si vedem ledul rosu de pe panoul frontal aprinzindu-se) dar nu avem imagine pe ecran inseamna ca am montat gresit o piesa. Aceasta este fie placa video, fie memoria RAM. Va trebui in acest caz sa inchidem calculatorul, sa-l scoatem din priza si apoi sa ne asiguram ca am montat corect piesele respective. Daca tot am deschis calculatorul este bine sa ne asiguram ca am montat corect toate piesele si ca le-am conectat la sursa de alimentare pe cele care necesita acest lucru.

 

CONFIGURAREA  BIOSULUI

    GENERALITĂŢI   

    BIOS este acronimul sintagmei “Basic Input / Output System” (“Sistem Bazal de Intrare / Iesire”) si desemneaza un program (soft) special care este scris pe un cip de memorie ROM (“Read Only Memory”) instalat pe placa de baza. Cipul de memorie contine un circuit integrat de tipul  CMOS (“Complementary Metal Oxide Semiconductor”) care este alimentat permanent de o mica baterie cu litiu, in asa fel incit datele stocate sa nu se piarda dupa inchiderea calculatorului. Biosul este responsabil cu functionarea optima a calculatorului in timpul pornirii acestuia. Dupa incarcarea sistemului de operare, acesta preia de la bios sarcina de control asupra functionarii calculatorului. Biosul ramine in fundal si conlucreaza cu sistemul de operare tot timpul cit calculatorul este deschis.

    In programele mai noi de configurare a biosurilor sint specificati parametrii de functionare a componentelor hardware cum sint tensiunea de alimentare, frecventa magistralei principale de date (FSB), multiplicatorul procesorului, etc. Intelegerea datelor prezentate in programul de configurare este esentiala daca dorim sa le modificam. In general nu este nevoie sa facem modificari pentru ca biosul recunoaste componentele instalate (de ex. procesorul) si face automat reglajele pentru functionarea optima a acestora (de ex. seteaza corect valoarea multiplicatorului procesorului).

    In mod normal biosul este configurat optim de catre fabricantul placii de baza asa ca nu este indicat sa facem modificari decit daca avem probleme cu calculatorul care nu pot fi rezolvate altfel, cum sint de exemplu conflictele intre componentele hardware. Putem sa ne uitam insa fara grija la datele din bios fara sa facem modificari, nu se va intimpla nimic rau.

    In momentul de fata exista doi mari producatori de biosuri si anume Phoenix-Award si AMI. In cele ce urmeaza se va arata cum se fac modificarile in bios folosind ca exemplu biosul Phoenix-Award. Lucrurile stau asemanator si pentru biosurile produse de AMI, dar este posibil ca denumirea sectiunilor programului de configurare a biosului sa nu fie aceeasi ca in cazul biosului Phoenix-Award.

    Programul de configurare a biosului este afisat daca imediat dupa pornirea calculatorului (atunci cind este verificata automat memoria RAM si sint identificate unitatile de stocare) tinem apasata tasta Delete pina cind este afisat un ecran albastru cu titlul “Phoenix-Award BIOS CMOS Setup Utility” (“Utilitar de Configurare”). Pe ecran sint afisate titlurile mai multor sectiuni grupate in doua compartimente, sting si drept. Sectiunile in care putem face modificari in BIOS au la partea stinga a titlului lor o sagetuta, care indica faptul ca pentru a vedea optiunile de configurare trebuie sa expandam sectiunea respectiva, adica sa o afisam pe tot ecranul. Numele sectiunilor sint :

  •     Standard CMOS Features (“Caracteristici Standard ale CMOS-ului [BIOS-ului]“)
  •     Advanced BIOS Features (“Caracteristici Avansate ale BIOS-ului”)
  •     Advanced Chipset Features (“Caracteristici Avansate ale Cipsetului [Placii de Baza]“)
  •     Integrated Peripherals (“Periferice Integrate [pe Placa de Baza]“)
  •     Power Management Setup (“Setarea Optiunilor pentru Alimentarea cu Energie Electrica”)
  •     PnP / PCI Configuration (“Configurarea Dispozitivelor Plug-and-Play si PCI”)
  •     PC Health Status (“Starea de Sanatate a Calculatorului”)
  •     Power BIOS Options (“Optiuni Foarte Avansate ale BIOS-ului”)
  •     Load Fail-Safe Defaults (“Incarca Setarile Implicite Cele Mai Stabile”)
  •     Load Optimized Defaults (“Incarca Setarile Implicite Optimizate [Pentru Performanta]“)
  •     Set Supervisor Password (“Stabileste Parola Administratorului”)
  •     Set User Password (“Stabileste Parola Utilizatorului”)
  •     Save & Exit Setup (“Salveaza si Paraseste Programul de Configurare”)
  •     Exit Without Saving (“Paraseste Programul de Configurare Fara a Salva Modificarile”)   

    Trecem de la o sectiune la alta cu ajutorul tastelor cu sageti. Dupa ce am selectat o sectiune apasam tasta Enter si vom vedea optiunile de configurare pe care le contine. Pentru a ne intoarce la ecranul principal apasam tasta Esc.     

    SETAREA  ORDINII  DE  BUTARE

    O modificare destul de curenta este schimbarea dispozitivului de pe care urmeaza sa aiba loc butarea (initializarea calculatorului). Exista o multitudine de dispozitive care pot fi folosite pentru butare, dar cele mai comune sint unitatile de stocare binecunoscute : hardiscul, discheta si compact discul cu date (CD-ROM). Fiecare dintre ele trebuie sa contina anumite fisiere speciale pentru a putea deveni butabil (“bootable”), adica sa fie capabil de a sustine procesul de butare. In general un hardisc devine butabil dupa ce am instalat pe el un SO, iar la butarile ulterioare se incarca SO respectiv (Windows ME, XP, etc.). In cazul dischetelor lucrurile stau mai diferit, in sensul ca nu este nevoie sa avem un SO pe o discheta pentru ca ea sa devina butabila. Crearea unei dischete butabile se realizeaza prin folosirea unei functii speciale din SO Windows si ea implica copierea anumitor fisiere care ne permit butarea in mod DOS. O astfel de discheta este folosita de obicei daca dorim sa realizam anumite operatii (partitionare, formatare) asupra hardiscului sau daca dorim sa investigam cauzele defectarii calculatorului care nu mai este capabil sa buteze de pe hardiscul pe care se afla instalat SO Windows. Butarea de pe un CD-ROM este necesara de obicei atunci cind dorim sa instalam pe hardisc un SO ale carui fisiere de instalare se afla pe CD-ROM, dar acest tip de butare poate fi folosit si in scopul depanarii calculatorului, atunci cind SO instalat pe hardisc nu poate fi incarcat. CD-ROM-urile care contin pachetele de fisiere necesare pentru instalarea unui SO sint de obicei butabile, insa CD-ROM-urile obisnuite (cele care contin softuri, muzica, filme, jocuri) nu sint butabile.

    Pentru ca butarea este de fapt “trezirea la viata” a calculatorului biosul incearca sa o realizeze cu orice mijloace are la dispozitie. Putem vedea modul in care este configurat procesul de butare daca in ecranul principal de configurare a biosului selectam sectiunea “Advanced BIOS Features” (“caracteristici avansate ale biosului”) si apoi apasam tasta Enter. Va apare ecranul cu sectiunea respectiva, unde sint prezente mai multe optiuni de configurare. Vedem ca biosul dispune de o mica lista cu dispozitive potential butabile si le verifica pe rind capacitatea de sustinere a procesului de butare. In aceasta lista exista trei pozitii, care au denumirea “First Boot Device” (“Primul Dispozitiv de Butare”), “Second Boot Device” (“Al Doilea Dispozitiv de Butare”), “Third  Boot Device” (“Al Treilea Dispozitiv de Butare”). Sub aceste optiuni se afla o alta, legata de ele. Este vorba de optiunea “Boot Other Device” (“buteaza de pe alt dispozitiv”) care are doua variante ce se exclud reciproc si anume “Enabled” (“activata”) sau “Disabled” (“dezactivata”). Daca aceasta ultima optiune este activata, biosul va lua la rind toate dispozitivele potential butabile din calculator in caz de insucces al butarii folosind lista de trei dispozitive principale.

    Biosul este configurat implicit (“by default”) in felul urmator :

  •     First Boot Device  [Floppy] (“Discheta)
  •     Second Boot Device  [HDD-0] (“Hardisc Principal”)
  •     Third  Boot Device  [LS120] (“Super-Discheta de 120 MB”)

    Daca se pastreaza aceasta lista biosul va cauta mai intii o discheta in unitatea de discheta si daca o va gasi, va verifica daca este vorba de o discheta butabila. Daca acest lucru se confirma, procesul de butare va incepe. Daca insa discheta nu este butabila, biosul va incerca butarea de pe hardisc. In cazul in care pe hardiscul principal se afla instalat un SO, butarea va decurge normal si la sfirsitul ei vom putea folosi SO respectiv si softurile aferente. Daca butarea nu este posibila nici de pe hardisc, atunci biosul va incerca butarea de pe super-discheta. Aceasta ordine de butare poate fi pastrata, insa are dezavantajul ca de fiecare data cind se porneste calculatorul se aude un zgomot scurt (ca un ţăcănit) in momentul in care biosul verifica prezenta unei dischete in unitate, zgomot care devine cu timpul enervant. Pe de alta parte CD-ROM-ul este mult mai folosit decit super-discheta LS120 (care functioneaza doar daca este introdusa intr-o unitate de discheta speciala) si de aceea este indicat sa folosim urmatoarea succesiune de dispozitive butabile:   

  •     First Boot Device  [HDD-0] (“Hardisc Principal”)
  •     Second Boot Device  [Floppy] (“Discheta)
  •     Third  Boot Device  [CD-ROM]

    Atunci cind vom avea nevoie sa butam de pe CD-ROM (de exemplu la instalarea unui SO) il vom plasa pe acesta in postura de prim-dispozitiv de butare si lista va arata astfel :   

  •     First Boot Device  [CD-ROM]
  •     Second Boot Device  [HDD-0]
  •     Third  Boot Device  [Floppy]

    Daca va trebui sa butam de pe discheta (pentru diagnosticarea sistemului de exemplu) o vom pune pe aceasta in postura de prim-dispozitiv de butare.

    Pentru fiecare pozitie (Primul, Al Doilea, Al Treilea) utilizatorul poate alege dintr-o lista un anumit dispozitiv pe care biosul sa incerce sa-l foloseasca pentru butare. Pentru setarea prim-dispozitivului de butare selectam cu ajutorul tastelor cu sageti optiunea “First Boot Device”. Apoi folosim tastele PageUp si PageDdown pentru a derula lista pina ajungem la dispozitivul dorit (de ex. HDD-0). Repetam procedura si pentru dispozitivele de butare secundar si tertiar. Alternativ putem apasa tasta Enter dupa selectarea optiunii “First Boot Device” si va apare un mic ecran care prezinta intreaga lista cu dispozitive butabile. Selectam cu ajutorul tastelor cu sageti dispozitivul dorit si apasam din nou pe tasta Enter. Si in acest caz repetam procedeul pentru setarea celorlalte dispozitive. Parasim sectiunea “Advanced BIOS Features” si ne intoarcem la ecranul principal al biosului apasind tasta Esc. Apoi salvam modificarile facute (ordinea de butare) asa cum este explicat mai jos.

    ACTIVAREA / DEZACTIVAREA  PLĂCII DE SUNET  INTEGRATE

    Sa presupunem de asemenea ca nu dorim sa folosim placa de sunet inclusa pe PB pentru ca ne-am cumparat o placa de sunet separata. Va trebui sa selectam din ecranul principal sectiunea “Integrated Peripherals” si sa apasam tasta Enter. Folosim tasta cu sageata in jos si selectam rindul pe care scrie ” VIA OnChip PCI Device [Press Enter] “. Avem de-a face cu o subsectiune si pentru a vedea datele care ne intereseaza va trebui sa apasam din nou tasta Enter. In ecranul care apare observam ca pe primul rind este scris ” VIA AC97 Audio [Auto] “. Daca avem acest rind selectat apasam tasta Page Up si observam ca in loc de [Auto] este scris [Disabled]. In acest fel i-am indicat biosului sa nu utilizeze placa audio integrata (este de fapt vorba de codecul AC 97). Apasam tasta Esc de doua ori pentru a ne intoarce la ecranul bios principal.

    SETAREA  VALORILOR  FSB  ŞI  A  MULTIPLICATORULUI  PROCESORULUI

    Modificarile in bios ai unor parametri cum sint tensiunea de alimentare a componentelor, frecventa magistralei sistemului (FSB) sau valoarea multiplicatorului procesorului nu trebuie facute decit in cunostinta de cauza altfel este posibil sa defectam calculatorul. Este recomandat sa nu fie facute astfel de modificari de catre utilizatorii incepatori. Exista insa si situatii speciale in care astfel de modificari trebuie facute, de exemplu pentru a depana calculatorul care nu mai porneste. O astfel de situatie este cea in care biosul pierde o parte din setari si sintem nevoiti sa reintroducem aceste setari in memoria cipului ROM care contine biosul. De exemplu autorul acestui manual (MunteAlb) s-a confruntat cu o imprejurare in care calculatorul refuza sa porneasca, la butare aparind mesajul de avertizare urmator : “Warning !! CPU clock or ratio are programming fail previously. Please setup CPU host clock again.” Desi engleza folosita in mesaj nu este una corecta d.p.d.v. gramatical, sensul mesajului este clar si anume ca biosul a “uitat” unele din setarile pentru procesor (in cazul de fata a fost vorba de multiplicator) si acestea trebuie reintroduse din nou.

    Frecventa de functionare a unui procesor este data de produsul dintre frecventa magistralei principale de date (FSB) si multiplicatorul procesorului. De exemplu un procesor Athlon XP 1700+ (cu nucleu Thoroughbred B) are frecventa de functionare de 1467 MHz, care este obtinuta prin inmultirea numerelor 133 MHz (valoarea FSB) si 11 (valoarea multiplicatorului). Un procesor Athlon XP 2500+ (cu nucleu Barton) are frecventa de functionare de 1833 MHz, care este obtinuta prin inmultirea numerelor 166 MHz (FSB) si 11 (multiplicator). Un procesor Athlon XP 2800+ (cu nucleu Thoroughbred B) are frecventa de functionare de 2250 MHz, care este obtinuta prin inmultirea numerelor 166 MHz (FSB) si 13.5 (multiplicator). Un procesor Athlon XP 2800+ (cu nucleu Barton) are frecventa de functionare de 2083 MHz, care este obtinuta prin inmultirea numerelor 166 MHz (FSB) si 12.5 (multiplicator). Un procesor Athlon XP 3200+ (cu nucleu Barton) are frecventa de functionare de 2200 MHz, care este obtinuta prin inmultirea numerelor 200 MHz (FSB) si 11 (valoarea multiplicator). Producatorul placii de baza introduce toate aceste valori in BIOS, in asa fel incit atunci cind procesorul este recunoscut de catre bios ca fiind de un anumit tip valorile sale de functionare sint setate automat, fara vreo interventie din partea utilizatorului. Asa cum am spus mai sus, exista insa si circumstante in care utilizatorul trebuie sa introduca setarile corecte in mod manual pentru ca in acest fel calculatorul sa porneasca.

    Sa presupunem ca avem un procesor Athlon XP 1700+ despre care stim pe baza carui nucleu este construit, dar nu stim setarile sale (FSB si multiplicator). Va trebuie sa mergem pe una din paginile Processor Chart sau Processor Specs si de acolo sa aflam valorile corecte ale multiplicatorului si magistralei principale de date (in cazul de fata FSB = 133 si multiplicator = 11). Ramine sa introducem aceste doua valori in programul de configurare a biosului. Pentru asta selectam sectiunea “Power BIOS Options” in ecranul principal al biosului si apasam tasta Enter. Apoi folosim tastele cu sageti si selectam optiunea “CPU Clock” (frecventa FSB). Daca valoarea afisata este cea corecta (133) nu facem nici o modificare. Daca valoarea nu este corecta folosim tastele PageUp si PageDown pentru a o modifica in sensul dorit de noi (crestere sau descrestere). Alternativ, dupa selectarea optiunii “CPU Clock” putem sa apasam tasta Enter si in micul ecran care apare tastam direct valoarea corecta a FSB. In cazul multiplicatorului lucrurile stau un pic diferit. Selectam optiunea “CPU Ratio” si observam ce valoare este afisata. Este posibil ca in loc de un numar sa fie afisat cuvintul “Auto”, ceea ce semnaleaza faptul ca biosul seteaza automat valoarea multiplicatorului dupa ce a identificat procesorul. Cum in cazul exemplificat aici calculatorul nu porneste inseamna ca biosul nu seteaza corect valoarea multiplicatorului si deci este nevoie sa o setam manual, renuntind in acelasi timp la setarea automata. Pentru aceasta procedam similar ca in cazul setarii valorii FSB. Dupa selectarea optiunii “CPU Ratio” folosim tastele PageUp si PageDown pentru a o modifica si alegem valoarea corecta (in cazul de fata x11). Alternativ, dupa selectarea optiunii “CPU ratio” apasam tasta Enter si in micul ecran care apare selectam valoarea corecta a multiplicatorului si apoi apasam din nou tasta Enter.

    Dupa ce am terminat aceste operatiuni apasam tasta Esc pentru a parasi sectiunea “Power BIOS Options” si ne intoarce la ecranul principal al biosului. Apoi salvam modificarile facute (setarea manuala a FSB si a multiplicatorului procesorului) asa cum este explicat mai jos.    

    MODIFICĂRI  MINORE

    Exista situatii cind este nevoie sa facem modificari minore in bios, care nu au un impact deosebit asupra functionarii sistemului dar au si ele utilitatea lor in anumite situatii punctuale. De exemplu daca avem un maus USB atunci cind va trebui sa instalam sistemul de operare (SO) vom observa ca nu putem sa-l folosim in timpul instalarii. Mausul va putea fi folosit insa foarte bine dupa instalarea SO, iar la instalarea SO ne putem descurca foarte bine numai cu tastatura. Pentru a exemplifica modul in care se fac modificarile in bios vom incerca sa determinam biosul sa recunoasca mausul USB. Apasam pe tasta cu sageata in jos pina ajungem la sectiunea “Integrated peripherals”. Apasam tasta Enter si va apare un ecran nou. Apasam din nou pe tasta cu sageata in jos pina selectam un rind pe care scrie “USB Mouse Support [Disabled] “. Apasam pe tasta Page Up (sau Page Down) si vom vedea ca in loc de [Disabled] apare scris [Enabled]. Vom proceda asemanator daca pe linga maus avem si tastatura care se conecteaza prin USB. Vom modifica valoarea [Disabled] care e scrisa linga USB Keyboard Support. Apasam tasta Esc si ne intoarcem la ecranul principal al biosului.

    SALVAREA  MODIFICĂRILOR  FĂCUTE  ÎN  BIOS

    Daca am facut modificari in bios si ne aflam pe ecranul principal folosim tastele sageti pentru a ajunge la rindul pe care scrie “Save and Exit Setup” (salveaza modificarile si paraseste programul de configurare a biosului). Va apare o minifereastra rosie unde scrie “Save to CMOS and exit setup (Y/N) ? ” linga care se afla scrisa o litera Y care clipeste. Apasam tasta Enter si modificarile vor fi salvate in cipul de memorie ROM iar calculatorul va reporni.

    Daca nu dorim sa salvam modificarile facute folosim tastele sageti pentru a ajunge la rindul pe care scrie “Exit without saving” (paraseste programul de configurare a biosului fara a salva modificarile). Va apare o minifereastra rosie unde scrie “Exit without saving (Y/N) ? ” linga care se afla scrisa o litera N care clipeste. Apasam intii tasta Y si apoi tasta Enter iar modificarile nu vor fi luate in consideratie atunci cind calculatorul va reporni.

    Aceste operatiuni sint mai usoare daca folosim tastele Fn. De exemplu putem apasa tasta F10 iar programul de configurare va primi comanda “Save and Exit Setup”. Functia celorlalte taste Fn este specificata la partea de jos a ecranelor biosului (de ex. F6 incarca setarile cele mai stabile, iar F7 incarca setarile optimizate pentru performanta).

    PREZENTARE  DETALIATA  A  OPTIUNILOR  DE  CONFIGURARE

    Manualul PB detaliaza de obicei datele prezentate in programul de configurare a biosului dar in multe cazuri explicatiile sint sumare. Daca dorim sa aflam mai multe informatii despre optiunile existente in bios putem sa consultam un ghid al biosului disponibil pe internet.

 

PARTIŢIONAREA  ŞI  FORMATAREA  HARDISCULUI  -  NOŢIUNI  INTRODUCTIVE 

    In aceasta sectiune vor fi prezentate pe scurt citeva date despre functionarea hardiscului, ca si despre pregatirea acestuia pentru stocarea de date folosind procedurile de partitionare si formatare. O explicatie mai amanuntita a structurii si functionarii hardiscului ca si a proceselor de formatare si partitionare se gaseste in prima parte a Manualului de Utilizare Windows.

    Hardiscul este constituit din unul sau mai multe discuri de aluminiu a caror suprafata este acoperita cu oxid de fier. Datele sint stocate prin magnetizarea oxidului de fier. Suprafata discurilor de aluminiu este “impartita” in piste concentrice care la rindul lor sint impartite in sectoare de forma unor arcuri de cerc.

    Partitionarea hardiscului ne permite sa profitam la maximum de capacitea de stocare a acestuia si in acelasi timp ne permite sa ne pastram datele importante in siguranta pe o partitie separata de cea pe care este instalat sistemul de operare. Partitionarea inseamna “impartirea” hardiscului in mai multe segmente (partitii), cu scopul ca sistemul de operare “sa aiba impresia” ca fiecare partitie este un hardisc separat. Bineinteles ca partitionarea nu are loc la nivel fizic, hardiscul isi pastreaza integritatea.

    Pentru ca partitiile sa poata stoca date este nevoie ca ele sa fie formatate. Formatarea unei partitii presupune impartirea ei in piste concentrice (asemanatoare cu melodiile gravate pe un disc muzical din plastic – vinil) si apoi impartirea pistelor in sectoare de cerc (asemanatoare ca forma cu feliile de tort). Ea este necesara pentru stocarea ordonata a datelor, in asa fel incit SO sa stie precis unde a depozitat un anumit set de date, pentru a le pune ulterior la dispozitia utilizatorului sau a softurilor care au nevoie de ele. Formatarea nu se face la nivel fizic, ci se face prin magnetizarea suprafetei discurilor de aluminiu, impartirea hardiscului in piste si sectoare fiind deci o impartire virtuala care poate fi foarte usor stearsa si refacuta fara ca hardiscul sa pateasca ceva. Ca urmare putem sa formatam un hardisc in mod periodic, nu se va intimpla nimic rau. Este totusi recomandat sa formatam hardiscul doar atunci cind este necesar acest lucru si anume daca avem un hardisc nou, daca dorim sa reinstalam sistemul de operare sau daca avem pe hardisc o infectie cu un virus informatic si dorim sa fim siguri ca am eradicat infectia.

    Partitionarea hardiscului are multe avantaje, printre care si pe acela ca ne permite sa avem pe acelasi hardisc mai multe sisteme de operare, care altfel nu ar putea “convietui” impreuna pe un hardisc nepartitionat. Pe de alta parte daca ne facem o partitie speciala pentru stocarea datelor importante, aceasta nu este afectata daca apar probleme grave in functionarea sistemului de operare care ne obliga sa il reinstalam. Chiar daca la reinstalare formatam partitia pe care se afla SO defect si stergem toate datele de pe aceasta, partitia cu datele noastre importante este la adapost si nu va fi afectata de formatarea unei alte partitii. Dupa reinstalarea SO datele protejate vor putea fi accesate ca de obicei.

    Partitiile sint de trei feluri : Partitia primara (“primary”), partitia extinsa (“extended”) si discurile logice (“logical drives”). Acestea din urma sint incluse in partitia extinsa. Pot exista o singura partitie primara si o singura partitie extinsa insa numarul de discuri logice nu este limitat, putem crea oricite dorim.

    Partitionarea unui hardisc si formatarea partitiilor nou create se pot face in mai multe moduri, in functie de utilitarul folosit. Cele mai la indemina procedee de partitionare si formatare presupun folosirea utilitarelor incluse in diversele sisteme de operare Windows. Insa cea mai rapida metoda de creare a partitiilor si de formatare a lor este cea in care folosim utilitarul special Disk Manager creat de firma Kroll Ontrack si care este pus la dispozitie gratuit pe siturile celor mai mari producatori de hardiscuri (Seagate, Maxtor, Western Digital, Samsung) sub diverse denumiri. Fiecare utilizator de calculator trebuie sa invete sa foloseasca toate cele trei modalitati mari de partitionare a hardiscului, dar MunteAlb recomanda in mod special folosirea utilitarului Disk Manager, care este extrem de usoara si intuitiva.

 

 PARTIŢIONAREA  ŞI  FORMATAREA  CU  UTILITARUL FDISK

    Partitionarea cu ajutorul utilitarului FDISK se face in modul DOS de tip linie de comanda. Utilitarul este inclus pe discheta de pornire (“startup disk”) creata cu ajutorul sistemelor de operare Windows ME sau Windows 98 (95). Dezavantajul acestui tip de partitionare este ca poate crea doar partitii de tip FAT 32 sau FAT 16, deci nu si partitii NTFS.

    Obtinerea unei dischete de pornire in Windows ME se face in felul urmator : Facem clic pe butonul “Start” de pe suprafata de lucru (“desktop”). Facem apoi clic pe “Settings” si ulterior pe optiunea “Control Panel” (panou de control) care apare intr-un meniu care se deschide la dreapta. In panoul de control facem dublu clic pe iconita “Add/Remove Programs” (adauga/inlatura programe). Va apare o multifereastra in care facem clic pe “Startup Disk” pentru a face sa apara fereastra respectiva. Introducem o discheta goala in unitatea de discheta si apoi facem clic pe butonul “Create Disk”. Procedeul dureaza citeva minute. Scoatem discheta si o protejam la scriere dupa care o introducem inapoi in unitatea de discheta. Daca nu avem un calculator cu SO Windows  instalat disponibil la scoala sau la servici putem fabrica o discheta de pornire la o cafenea internet. O alta posibilitate este sa descarcam de pe situl Boot Disk fisierele necesare crearii unei astfel de dischete.

    1. PARTIŢIONAREA  UNUI  HARDISC  NOU

    Sa presupunem ca avem un hardisc nou (nefolosit) de 30 GB pe care dorim sa-l partitionam. Trebuie sa ne hotarim asupra modului de partitionare inainte de a incepe procesul propriu-zis. Putem de exemplu sa cream o partitie de 5 GB (5.000 MB) pentru a instala Windows ME si programele aferente, o partitie de 10 GB (10.000 MB) pe care sa stocam muzica si filme, o partitie de 8 GB (8.000 MB) pentru a depozita fisiere importante si in sfirsit o partitie de 7 GB (7.000 MB) pentru a instala Windows XP si programele aferente.

    Putem de asemenea sa nu instalam decit un sistem de operare si ca urmare sa facem doar doua partitii, una cu sistemul de operare si programele aferente si alta cu fisiere importante. Putem sa avem numai o singura partitie daca dorim acest lucru. Numarul de partitii si numarul de sisteme de operare instalate depind de preferintele personale si/sau de modalitatea de lucru cu calculatorul. In mod evident, cel mai simplu este sa nu avem decit o singura partitie insa este recomandat sa avem cel putin doua, una pentru SO si alta pentru depozitarea unor date importante.

    Avind discheta de pornire in unitatea de discheta pornim calculatorul. Tinem apasata tasta Delete pentru a ajunge la ecranul principal al biosului. Apasam pe tasta cu sageata in jos pina ajungem la sectiunea “Advanced BIOS Features” care este de obicei a doua incepind de sus. Apasam tasta Enter. In ecranul care apare selectam rubrica “First Boot Device” si verificam daca linga ea este scris [Floppy]. Daca este scris altceva apasam pe tasta “Page Up” (sau “Page Down”) pina apare scris “Floppy”. De asemenea ne asiguram ca la rubrica “Secondary Boot Device” este scris [HDD-0]. Daca nu este scris procedam ca mai sus. Apasam apoi tasta Esc si ne reintoarcem la ecranul principal al biosului. Selectam optiunea “Save&Exit Setup” si apasam tasta Enter. Calculatorul va porni butind (incarcind fisierele de pornire) de pe discheta.

    Va apare un ecran negru cu titlul “Microsoft Windows Millenium Startup Menu” pe care ne sint prezentate patru optiuni. Alegem optiunea “Start computer without CD-ROM support” apasind tasta “2″ si apoi tasta Enter (in fapt putem alege oricare dintre optiuni dar este recomandata optiunea 2). Calculatorul va incepe sa incarce in memorie programele prezente pe discheta si dupa citeva minute va apare promptul liniei de comanda care este ” A:\> ” (fara ghilimele).

    Scriem “ fdisk” (fara ghilimele) in continuarea promptului si apasam tasta Enter. Va apare un ecran care prezinta un text lung. Acesta incepe cu “Your computer has a disk larger than 512 MB” si se termina cu “Do you wish to enable large disk support (Y/N)….? [Y] “. Apasam pe tasta Enter pentru a valida optiunea “Yes”.

    Va apare un ecran cu titlul “FDISK Options” in care sint prezente patru sau cinci optiuni numerotate. Sub optiuni se afla scris “Enter choice” (selecteaza optiunea) linga care este scrisa o cifra care arata optiunea selectata curent. Alegem optiunea “Create DOS Partition or Logical DOS drive” apasind pe tasta “1″ si apoi pe tasta Enter.

    Va apare un ecran cu titlul “Create DOS Partition or Logical DOS drive” in care sint prezente trei optiuni numerotate. Sub optiuni se afla scris “Enter choice” linga care este scrisa o cifra care arata optiunea selectata curent. Alegem optiunea “Create Primary DOS Partition” apasind pe tasta “1″ si apoi pe tasta Enter. In josul ecranului va apare scris “Verifying disk integrity” si procentul de indeplinire a acestei sarcini. Dupa citeva minute va apare pe ecran textul “Do you wish to use the maximum available size for a Primary DOS Partition and make the partition active (Y/N)…? [Y] ” (doriti sa alocati tot spatiul de pe hardisc unei singure partitii si sa o faceti activa?). Apasam pe tasta “N” (raspunzind deci cu nu la intrebare) si apoi pe tasta Enter indicind astfel faptul ca dorim sa avem mai multe partitii pe hardisc. Daca am apasa doar pe tasta Enter am lăsa validat raspunsul la intrebare ca fiind da (“yes”) iar hardiscul nu va contine decit o singura partitie, ceea ce nu este indicat daca avem un hardisc de dimensiuni mari. In josul ecranului va apare scris din nou “Verifying disk integrity” si procentul de indeplinire a acestei sarcini. Urmeaza etapa de creare a partitiei primare.

    1.1 CREAREA  PARTIŢIEI  PRIMARE

    Va apare un ecran pe care scrie in partea de sus: “Total disk size is 29322 Mbytes.Maximum space available for partition is 29322 Mbytes (100 %).Enter partition size in Mbytes or percent of disk space (%) to create a Primary DOS Partition……………………….[29322]“. Scriem dimensiunea partitiei primare in MB si numarul ales va apare intre croşete inlocuindu-l pe cel care arata capacitatea maxima a hardiscului (de ex. tastam 5000) si apoi apasam tasta Enter.

    Partitia primara va fi creata instantaneu. Va apare un ecran pe care scrie :

    Partition    Status         Type        Volume Label        Mbytes      System           Usage

    C: 1                           PRI DOS                                5005        UNKNOWN       17%

     Apasam tasta Esc si ne intoarcem la ecranul “FDISK Options”. Alegem din nou optiunea “Create DOS partition or Logical DOS Drive” apasind tasta “1″. Va apare din nou ecranul de creare a partitiilor. De aceasta data alegem optiunea “Create Extended DOS Partition” apasind tasta “2″. In josul ecranului va apare scris din nou “Verifying disk integrity” si procentul de indeplinire a acestei sarcini care dureaza citeva minute. Urmeaza etapa de creare a partitiei extinse.

    1.2 CREAREA  PARTIŢIEI  EXTINSE

    Va apare un ecran pe care scrie in partea de sus: “Total disk size is 29322 Mbytes.Maximum space available for partition is 24317 Mbytes (83 %). Enter partition size in Mbytes or percent of disk space (%) to create an Extended DOS Partition……………………….[24317]“. Alegem ca partitia extinsa sa ocupe tot spatiul ramas pe hardisc (indicat deja intre crosete), deci nu scriem nimic ci doar apasam tasta Enter.  

    Partitia extinsa va fi creata instantaneu. Va apare un ecran pe care scrie :

    Partition    Status         Type        Volume Label        Mbytes      System           Usage

    C: 1                           PRI DOS                                5005        UNKNOWN       17%

        2                           EXT DOS                              24317        UNKNOWN       83%

    Apasam tasta Esc si va apare un ecran cu textul “No Logical drives Defined” iar in josul ecranului apare scris din nou “Verifying disk integrity” si procentul de indeplinire a acestei sarcini care dureaza citeva minute. Urmeaza etapa de creare a discurilor logice. Am hotarit sa cream trei discuri logice cu dimensiunile de 10 GB, 8 GB respectiv 7 GB.

    1.3 CREAREA  DISCURILOR LOGICE

    Va apare un ecran pe care scrie in partea de jos: “Total Extended DOS Partition size is 24317 Mbytes. Maximum space available for logical drive is 24317 Mbytes (100 %). Enter logical drive size in Mbytes or percent of disk space (%) ………………….[24317]“. Scriem (tastam) 10000 (numar care va apare intre crosete) pentru a crea un disc logic de 10 GB si apasam tasta Enter. Primul disc logic va fi creat instantaneu. Va apare un ecran pe care scrie in partea de sus:

    Drive        Volume Label             Mbytes              System                Usage

    D:                                              10001            UNKNOWN               41%

    In partea de jos a ecranului scrie “Logical DOS Drive created, drive letters changed or added” si va apare scris din nou “Verifying disk integrity” si procentul de indeplinire a acestei sarcini care dureaza citeva minute. Urmeaza etapa de creare a celui de-al doilea disc logic.

    Va apare un ecran pe care scrie in partea de jos: “Total Extended DOS Partition size is 24317 Mbytes. Maximum space available for logical drive is 14316 Mbytes (59 %).Enter logical drive size in Mbytes or percent of disk space (%) ………………….[14316]“. Scriem (tastam) 8000 (numar care va apare intre crosete) pentru a crea un disc logic de 8 GB si apasam tasta Enter. Al doilea disc logic va fi creat instantaneu. Va apare un ecran pe care scrie in partea de sus:

    Drive        Volume Label             Mbytes              System                Usage

    D:                                              10001            UNKNOWN               41%

     E:                                                         8001            UNKNOWN               33%

    In partea de jos a ecranului scrie “Logical DOS Drive created, drive letters changed or added” si va apare scris din nou “Verifying disk integrity” si procentul de indeplinire a acestei sarcini care dureaza citeva minute. Urmeaza etapa de creare a celui de-al treilea disc logic.

    Va apare un ecran pe care scrie in partea de jos: “Total Extended DOS Partition size is 24317 Mbytes. Maximum space available for logical drive is 6315 Mbytes (26 %).Enter logical drive size in Mbytes or percent of disk space (%) ………………….[6315]“. Cel de-al treilea disc este si ultimul, de aceea trebuie sa ocupe tot spatiul ramas. Nu mai scriem nimic ci doar apasam tasta Enter. Al treilea disc logic va fi creat instantaneu. Va apare un ecran pe care scrie in partea de sus:

    Drive        Volume Label             Mbytes              System                Usage

    D:                                              10001            UNKNOWN               41%

     E:                                                         8001            UNKNOWN               33%

     F:                                                6315            UNKNOWN               26%

    In partea de jos a ecranului este scris : “All available space in the Extended DOS Partition has been assigned to logical drives” (tot spatiul disponibil pe partitia extinsa a fost alocat discurilor logice). Sistemul de operare va vedea patru hardiscuri (C, D, E, F) mai mici, in loc de unul singur (C) mai mare.

    Daca dorim sa avem doar doua partitii pe hardisc (in loc de patru ca in exemplul de mai sus) va trebui sa cream un singur disc logic (primul disc logic) care sa ocupe tot spatiul partitiei extinse. Daca dorim sa cream mai multe discuri logice, nu numai patru, folosim modelul de mai sus pentru a crea numarul dorit de discuri logice.

    Am terminat configurarea partitiilor. Apasam tasta Esc si ne vom intoarce la ecranul “FDISK Options”. Urmeaza etapa de stabilire a partitiei active.

    1.4 STABILIREA  PARTIŢIEI  ACTIVE

    Alegem optiunea “Set active partition” apasind tasta “2″ si apoi tasta Enter. Va apare un ecran pe care scrie:

    Partition    Status         Type        Volume Label        Mbytes      System           Usage

    C: 1                           PRI DOS                                5005        UNKNOWN       17%

        2                           EXT DOS                              24317        UNKNOWN       83%

    Select the partition you want to make active………[ _ ]

    Apasam tasta “1″ si apoi tasta Enter. Partitia primara va fi stabilita ca partitie activa. In ecranul urmator va apare iarasi tabelul de mai sus dar in dreptul partitiei primare, la sectiunea “Status”, va apare scrisa litera “A”. Apasam tasta Esc si ne vom intoarce la ecranul “FDISK Options”.

    Apasam tasta Esc pentru a parasi utilitarul de partitionare FDISK. Va apare un ecran pe care scrie : “You must restart your system for the changes to take effect. Any drives you have created or changed must be formatted after you restart ” (Sistemul trebuie repornit pentru ca schimbarile efectuate sa fie instaurate. Orice disc care a fost creat sau caruia i-a fost schimbata litera trebuie formatat dupa repornirea sistemului). Apasam inca o data tasta Esc si de aceasta data am parasit FDISK si ne-am intors la un ecran care are doar un prompt al liniei de comanda (A:\>). Am terminat partitionarea hardiscului.

    Repornim calculatorul apasind in acelasi timp pe tastele Ctrl, Alt si Delete (Ctrl+Alt+Del). Va apare din nou ecranul negru cu titlul “Microsoft Windows Millenium Startup Menu” pe care ne sint prezentate patru optiuni. Alegem optiunea “Start computer without CD-ROM support” apasind tasta “2″ si apoi tasta Enter iar dupa citeva minute va apare promptul liniei de comanda. Urmeaza etapa de formatare a discurilor create (vezi mai jos).

    2. PARTIŢIONAREA  UNUI  HARDISC  FOLOSIT

    Daca avem un hardisc deja partitionat (un hardisc deja folosit) si dorim sa-l repartitionam va trebui sa stergem partitiile existente. Inainte de a face acest lucru trebuie sa salvam pe alt hardisc, pe niste CD-uri sau pe niste dischete datele de pe hardisc pe care dorim sa le pastram.

    Pornim calculatorului cu ajutorul dischetei de pornire. Va apare un ecran negru cu titlul “Microsoft Windows Millenium Startup Menu” pe care ne sint prezentate patru optiuni. Daca dorim sa vedem cum este partitionat hardiscul alegem optiunea “Display partition information” apasind tasta “4″ si apoi tasta Enter. In functie de ceea ce observam putem sterge unele partitii si pastra altele (recomandat pentru utilizatorii avansati). Daca nu ne intereseaza pastrarea (fie si partiala) a partitionarii deja existente, pentru ca dorim sa partitionam discul dupa preferintele noastre, putem sa alegem direct optiunea “Delete partition or logical DOS drive” apasind tasta “3″ si apoi tasta Enter. Aceasta optiune este cea recomandata pentru ca ea ne permite sa luam totul de la zero.

    Va apare un ecran in care ni se prezinta patru optiuni care se refera pe rind la stergerea partitiei primare, a celei extinse, a discurilor logice si a partitiilor non-DOS (instalate de alte sisteme de operare decit Windows). Stergerea partitiilor non-DOS (daca le avem) trebuie sa se faca prima. Stergerea partitiilor DOS trebuie sa se faca in ordinea inversa crearii lor.

    Sa presupunem ca avem un hardisc care contine numai partitii de tip FAT.

    Alegem optiunea “Delete Logical DOS Drives” apasind tasta “3″ si apoi tasta Enter. Va apare un ecran care contine un avertisment (cum ca datele de pe discurile sterse vor fi pierdute) si un tabel cu discurile logice existente. Vom fi intrebati care din discuri dorim sa-l stergem.Scriem litera corespunzatoare (de ex. F) si apasam tasta Enter. Apoi vom fi intrebati care este eticheta discului (“disk label”). Discurile sint etichetate dupa formatare (vezi mai jos) iar eticheta este prezenta in tabel in dreptul discului pe coloana “Volume Label”. Scriem eticheta discului si apasam tasta Enter (daca nu este definita eticheta apasam direct Enter). Vom fi intrebati daca sintem siguri de decizia luata.Apasam tasta “Y” pentru a raspunde afirmativ si apoi tasta Enter. Discul logic va fi sters. Continuam sa stergem si restul de discuri logice procedind in acelasi fel. Cind am terminat vom fi atentionati ca nu mai exista discuri logice in partitia extinsa. Apasam tasta Esc si ne vom intoarce la ecranul “FDISK Options”.

    Alegem optiunea “Delete partition or Logical DOS Drive” apasind tasta “3″ si apoi tasta Enter.

    Alegem optiunea “Delete Extended DOS Partition” apasind tasta “2″ si apoi tasta Enter. Va apare un ecran care contine un avertisment (cum ca datele de pe partitia extinsa vor fi pierdute) si un tabel cu partitia primara si cea extinsa. Vom fi intrebati daca sintem siguri de decizia luata.Apasam tasta “Y” pentru a raspunde afirmativ si apoi tasta Enter. Partitia extinsa va fi stearsa. Apasam tasta Esc si ne vom intoarce la ecranul “FDISK Options”.

    Alegem optiunea “Delete Partition or Logical DOS Drive” apasind tasta “3″ si apoi tasta Enter.

    Alegem optiunea “Delete Primary DOS Partition” apasind tasta “1″ si apoi tasta Enter. Va apare un ecran care contine un avertisment (cum ca datele de pe partitia primara vor fi pierdute) si un tabel cu caracteristicile partitiei primare. Vom fi intrebati care partitie primara dorim sa o stergem. Scriem cifra “1″ si apasam tasta Enter. Apoi vom fi intrebati care este eticheta partitiei. Scriem eticheta si apasam Enter (daca nu este definita eticheta apasam direct Enter). Vom fi intrebati daca sintem siguri de decizia luata. Apasam tasta “Y” pentru a raspunde afirmativ si apoi tasta Enter. Partitia primara va fi stearsa. Apasam tasta Esc si ne vom intoarce la ecranul “FDISK Options”.

    Toate partitiile au fost sterse. Urmeaza etapa de creare a partitiilor, in care definim dupa preferintele personale o partitie primara, una extinsa si un numar variabil de discuri logice. Procedam cum a fost explicat mai sus.

    3. FORMATAREA  PARTIŢIILOR

    Continuam cu exemplul de mai sus. Am partitionat hardiscul si avem acum patru discuri (C, D, E, F) care trebuie formatate pe rind.

    Pornim calculatorul  cu butare de pe discheta de pornire asa cum a fost explicat anterior. Va apare un ecran negru cu titlul “Microsoft Windows Millenium Startup Menu” pe care ne sint prezentate patru optiuni. Alegem optiunea “Start computer without CD-ROM support” apasind tasta “2″ si apoi tasta Enter. Dupa citeva minute va apare promptul liniei de comanda care este ” A:\> ” (fara ghilimele).

    Scriem ” format c: ” (fara ghilimele) in continuarea promptului si apasam tasta Enter. Intre cuvintul format si litera c se afla un spatiu (trebuie sa apasam pe bara de spatiu dupa ce scriem cuvintul format). Intre litera c si semnul : nu se afla nici un spatiu.

    Va apare un avertisment : Warning all data on non-removable disk C: will be lost.Proceed with format (Y/N)? (“Atentie,toate datele de pe hardiscul C: vor fi pierdute. Continuam operatia de formatare (da/nu)?”). Apasam tasta “Y” raspunzind afirmativ la intrebare.

    Procesul de formatare va incepe si va dura un numar de minute care este in functie de capacitatea partitiei formatate. Partitia C: are 5 GB deci procesul va dura intre 5 si 10 minute. La terminare va apare scris “Format complete” si apoi vor fi prezentate citeva date tehnice referitoare la partitia formatata. De asemenea ni se cere sa stabilim o eticheta pentru partitie. Numele etichetei este o alegere personala si poate avea maximum 11 caractere (de exemplu pentru partitia C: putem alege eticheta WIN ME). Scriem numele etichetei si apasam tasta Enter. Ne vom intoarce la promptul liniei de comanda.

    Repetam procedeul de mai sus si cu partitiile urmatoare (scriem format d: , format e: , etc.) si stabilim eticheta fiecarei partitii. De ex. pentru partitia D: putem alege eticheta “Multimedia”, pentru partitia E: eticheta “Arhiva” iar pentru partitia F: eticheta “WIN XP”.

    Dupa ce am formatat toate partitiile sintem pregatiti sa instalam sistemul (sau sistemele) de operare.        

 

PARTIŢIONAREA  ŞI  FORMATAREA  CU  UTILITARELE  INCLUSE  ÎN  WINDOWS  XP

    Sistemul de operare Windows XP permite doua tipuri de partitionare, cu ajutorul carora putem crea atit partitii NTFS, cit si FAT 32 sau FAT 16. Primul tip presupune partitionarea hardiscului inainte de instalarea SO si are loc in mod DOS, folosind utilitarul care porneste automat atunci cind initiem procedura de instalare a Windows XP. Faptul ca acest tip de partitionare este legat de procedura de instalare a Windows XP reprezinta un dezavantaj. Al doilea tip presupune partitionarea dupa instalarea SO si are loc in mod Windows, folosind utilitarul de administrare a hardiscului (“Disk Management”) inclus in Windows XP. Acest din urma tip are dezavantajul ca este valabil doar daca partitia pe care este instalat SO Windows XP nu ocupa tot spatiul de pe hardisc.

    Mai jos vor fi prezentate pas cu pas etapele care trebuie parcurse folosind cele doua modalitati de partitionare amintite.

    1. PARTIŢIONAREA  HARDISCULUI  ÎNAINTE  DE  INSTALAREA  WINDOWS  XP

    1.1 AFISAREA  LISTEI  DE  PARTITII

    Sa presupunem ca avem un hardisc de 30 GB pe care sint instalate sistemele de operare Windows ME, Windows XP Home Edition si Linux. Dorim sa stergem partitiile de pe acest hardisc si sa reinstalam sistemele de operare pe curat. Hardiscul are o partitie FAT 32 (pe care se afla SO Windows ME), o partitie NTFS (pe care se afla SO Windows XP), doua partitii ext2 (pe care se afla SO Linux) si o partitie FAT 32 folosita pentru stocarea datelor importante.   

    Setam in bios CD-ROM-ul ca prim-dispozitiv de butare (vezi procedura detaliata in capitolul “Setarea ordinii de butare” de la sectiunea “Configurarea biosului”) si ne intoarcem la ecranul principal al biosului. Introducem in calculator CD-ROM-ul de instalare a Windows XP (CD-ul original este butabil) si repornim calculatorul apasind in acelasi timp pe tastele Ctrl, Alt si Delete (combinatia de taste Ctrl+Alt+Del). Dupa repornire va apare in josul ecranului instructiunea “Press any key to boot from CD” (“apasa orice tasta pentru a buta de pe CD”) pe care trebuie sa o indeplinim. Respectarea acestei instructiuni este importanta pentru ca daca avem deja un SO instalat pe hardisc si nu apasam una din taste calculatorul va buta de pe hardisc si va incarca SO deja instalat. Daca insa hardiscul nu are pe el un SO (de ex. este un hardisc nou) butarea de pe CD este automata, deci nu este nevoie sa mai apasam o tasta in prealabil. Procesul de butare de pe CD va lua citeva minute, timp in care se incarca fisierele necesare pentru configurarea instalarii Windows XP.

    Apare un ecran cu titlul “Welcome to Setup” care are trei optiuni:

  •     To set up Windows XP now, press Enter (“pentru a instala Windows XP acum, apasa tasta Enter”).
  •     To repair a Windows XP installation using Recovery Console, press R (“pentru a repara o instalare anterioara a Windows XP folosind Consola de Recuperare, apasa tasta R”).
  •     To quit Setup, without installing Windows XP, press F3 (“pentru a parasi utilitarul de instalare, fara a instala Windows XP, apasa tasta F3″).

    Apasam tasta Enter pentru a continua instalarea. Apare un ecran nou care contine licenta de folosire a SO. Derulam textul cu tastele PageUp si PageDown si il citim. Avem doua optiuni, anume sa acceptam licenta si sa apasam pe tasta F8 (“I Agree” – sint de acord) pentru a continua instalarea sau sa nu acceptam termenii licentei si in acest caz daca apasam pe tasta Esc (“I do not agree” – nu sint de acord) procedura de instalare va fi oprita. Daca sintem de acord cu licenta apasam tasta F8.

    Daca avem deja pe hardisc o partitie care contine SO Windows XP va apare un ecran cu textul : “If one of the following Windows XP installations is damaged, Setup can try to repair it. Use the Up and Down arrow keys to select the installation.” (“Daca una din urmatoarele instalari ale Windows XP este deteriorata, utilitarul de instalare poate incerca sa o repare. Foloseste tastele cu sageti in sus si in jos pentru a selecta instalarea respectiva.”)

  •     To repair the selected Windows XP installation press R (“pentru a repara instalarea Windows XP selectata, apasa tasta R”).
  •     To continue installing a fresh copy of Windows XP without repairing press Esc (“pentru a continua instalarea unei copii noi de Windows XP, apasa tasta Esc”).

    Apasam tasta Esc. Va apare un ecran care contine lista partitiilor de pe hardisc si care contine urmatorul text : “The following list shows the existing partitions and unpartitioned space on this computer. Use the Up and Down arrow keys to select an item in the list.” (“Lista de mai jos prezinta partitiile existente pe acest computer, ca si spatiul ramas nepartitionat. Foloseste tastele cu sageti in sus si in jos pentru a selecta un element din lista.”)

  •     To set up Windows XP on the selected item press Enter (“pentru a instala Windows XP pe elementul [partitia] selectat, apasa tasta Enter”)
  •     To create a partition in the unpartitioned space, press C (“pentru a crea o partitie in spatiul nepartitionat, apasa tasta C”)
  •     To delete the selected partition, press D (“pentru a sterge partitia selectata, apasa tasta D”)

    Lista cu partitii detectate de utilitarul de partitionare este urmatoarea :

    29322 MB Disk 0 at id 0 on bus 0 on atapi (MBR)

  • C:  Partition1   (WINDOWS ME)    [FAT 32]    15006 MB   (1878 MB Free)
  • D:  Partition2   (WINDOWS XP)     [NTFS]        5028 MB   (3004 MB Free)
  • G:  Partition3   (UNKNOWN)                            3498 MB   (3498 MB Free)
  • H:  Partition4   (UNKNOWN)                            1475 MB    (1474 MB Free)
  • E:  Partition5   (DEPOZIT)            [FAT 32]      4314 MB      (421 MB Free)

    Utilitarul de partitionare identifica in mod corect partitiile FAT si NTFS existente pe hardisc. Cele doua partitii marcate ca “unknown” (sistem de fisiere necunoscut) sint partitiile “root” si “swap” formatate cu sistemul de fisiere “ext2″ folosit pentru SO Linux.

    In partea de jos a ecranului sint scrise comenzile care trebuie utilizate si anume : Enter = Install, D = Delete Partition si F3 = Quit. Daca selectam o anumita partitie si apasam tasta Enter va fi declansata procedura de instalare a Windows XP. Daca dupa selectare apasam tasta D, partitia va fi stearsa. Apasarea tastei F3 va determina parasirea completa a utilitarului de instalare. Asa cum am spus, in acest exemplu dorim sa stergem partitiile existente si sa cream apoi altele noi.

    Daca avem un hardisc nou (de-abia cumparat) acesta nu are nici o partitie pe el si va fi raportat de Instalatorul (“Setup”) Windows XP ca fiind alcatuit din spatiu nepartitionat. De exemplu daca hardiscul nostru de 30 GB ar fi fost nou lista de mai sus ar fi avut un singur element :   

  • Unpartitioned Space                                      29322 MB 

    Modalitatea de partitionare a unui hardisc nou cu Instalatorul din Windows XP este explicata in capitolul 1.3 (“Crearea Unor Noi Partitii”) de mai jos si este identica cu cea folosita pentru un hardisc folosit de pe care am sters toate partitiile.

    1.2 ŞTERGEREA  PARTIŢIILOR  EXISTENTE

    Selectam prima partitie (C:) si apoi apasam tasta D. Aceasta este partitia primara si ca urmare vom fi atentionati ca stergerea ei are unele consecinte de care trebuie sa fim constienti. Va apare textul urmator :

    “The partition you tried to delete is a system partition. System partitions may contain diagnostic or hardware configuration programs, programs to start operating systems (such as Windows XP) or other manufacturer related programs. Delete a system partition only if you are sure that it contains no such programs or if you are willing to lose them. Deleting a sytem partition may prevent your computer from starting from the hard disk until you complete the installation of Windows XP.”

    (“Partitia pe care ai incercat sa o stergi este o partitie de sistem [primara]. Partitiile de sistem pot contine programe de configurare si diagnosticare a componentelor hardware, programe de pornire a unor SO (ca Windows XP) sau alte programe incluse de fabricantul calculatorului. Sterge o partitie de sistem doar daca esti sigur ca nu contine astfel de programe sau daca esti dispus sa le pierzi. Stergerea unei partitii de sistem poate impiedica computerul sa porneasca de pe hardisc pina la terminarea operatiei de instalare a Windows XP.”)

    Avem doua optiuni si anume :

  •     To delete this partition, press Enter. Setup will prompt you for confirmation before deleting the partition. (“Pentru a sterge partitia [de sistem] selectata, apasa tasta Enter. Instalatorul va solicita o confirmare inainte de stergerea partitiei.”)
  •     To go back to the previous screen without deleting the partition, press Esc. (“Pentru a te intoarce la ecranul anterior, apasa tasta Esc.”)

    Apasam tasta Enter pentru a sterge partitia primara [de sistem] (C:). Apare un ecran de confirmare a dorintei noastre, care are textul : “You asked Setup to delete the partition C: Partition1 (WINDOWS ME) [FAT 32] 15006 MB (1878 MB Free)” (“Ai cerut Instalatorului sa stearga partitia C:). Avem doua optiuni :

  •     To delete this partition, press L. Caution : All data on this partition will be lost. (“Pentru a sterge aceasta partitie, apasa tasta L. Atentie : Toate datele de pe aceasta partitie vor fi pierdute.”)
  •     To go back to the previous screen without deleting the partition, press Esc. (“Pentru a te intoarce la ecranul anterior fara a sterge partitia, apasa tasta Esc.”)

    Apasam tasta L pentru a sterge partitia C. Ne vom intoarce la ecranul care prezinta lista partitiilor de pe hardisc si vedem ca locul partitiei sterse a fost luat de un spatiu nepartitionat. Lista arata acum astfel :   

  • Unpartitioned Space                                      15006 MB 
  • D:  Partition2   (WINDOWS XP)     [NTFS]        5028 MB   (3004 MB Free)
  • G:  Partition3   (UNKNOWN)                            3498 MB   (3498 MB Free)
  • H:  Partition4   (UNKNOWN)                             1475 MB   (1474 MB Free)
  • E:  Partition5   (DEPOZIT)            [FAT 32]      4314 MB      (421 MB Free)

    Repetam procedura de stergere cu toate cele patru partitii ramase. Selectam pe rind cite o partitie (cu ajutorul tastelor cu sageti in sus si in jos), apoi apasam tasta D. De fiecare data va apare ecranul de confirmare a stergerii partitiei selectate si va trebui sa apasam pe tasta L pentru a merge mai departe cu decizia de stergere. Lista de partitii se va modifica de fiecare data in mod corespunzator, in locul unei partitii sterse aparind termenul “spatiu nepartitionat”.

    Dupa stergerea tuturor partitiilor lista va arata in felul urmator :   

  • Unpartitioned Space                                      29322 MB 

    Daca pe hardisc nu am avut anterior nici o partitie (hardiscul era nou) atunci va apare de la inceput ca fiind alcatuit din spatiu nepartitionat si va fi prezentata capacitatea hardiscului, la fel ca mai sus.

    Sub lista se afla comenzile pe care le folosim pentru administarea partitiilor :   

  •     To set up Windows XP on the selected item press Enter (“pentru a instala Windows XP pe elementul [partitia] selectat, apasa tasta Enter”)
  •     To create a partition in the unpartitioned space, press C (“pentru a crea o partitie in spatiul nepartitionat, apasa tasta C”)
  •     To delete the selected partition, press D (“pentru a sterge partitia selectata, apasa tasta D”)

    1.3 CREAREA  UNOR  NOI  PARTIŢII

    Fiecare utilizator trebuie sa aleaga marimea partitiilor pe care doreste sa le creeze in functie de necesitatile sale si de modul in care foloseste calculatorul. Aici va fi exemplificata crearea a trei partitii, una de 15 GB si doua de  5 GB (in total 15 + 5 + 5 = 25 GB din 30 GB), fiind lasat si un spatiu nepartitionat pe hardisc. In mod normal nu trebuie lasat spatiu nepartitionat pe hardisc, dar in acest manual el este lasat in scop demonstrativ, pentru a putea exemplifica crearea partitiilor dupa instalarea SO Windows XP. Spatiul lasat nepartitionat nu este pierdut, el va putea fi partitionat ulterior folosind utilitarul de administrare a hardiscului (“Disk Management”) inclus in Windows XP.

    Apasam tasta C pentru a crea o noua partitie in spatiul nepartitionat, care cuprinde acum intreg hardiscul. Va apare un ecran cu textul : “You asked Setup to create a new partition on 29322 MB Disk 0 at id 0 on bus 0 on atapi (MBR).” (“Ai cerut Instalatorului sa creeze o noua partitie”). Avem doua optiuni :   

  •     To create the new partition, enter the size below and press Enter. (“Pentru a crea noua partitie, completeaza marimea ei mai jos si apoi apasa tasta Enter”)
  •     To go back to the previous screen without creating the partition, press Esc. (“Pentru a te intoarce la ecranul anterior, fara a crea partitia, apasa tasta Esc.”)

    Sub aceste instructiuni sint specificate marimea maxima si minima a partitiei ce poate fi creata si avem posibilitatea sa specificam care sa fie marimea partitiei pe care dorim sa o cream.

  •     The minimum size for the new partition is 0 megabytes (MB)
  •     The maximum size for the new partition is 29314 megabytes (MB)
  •     Create partition of size (in MB) : 29314

    Pe rindul unde trebuie sa specificam marimea partitiei este deja completata capacitatea maxima a hardiscului, asta in caz ca am dori sa cream o singura partitie. Este insa recomandat sa cream mai multe partitii si de aceea stergem valoarea prezenta cu ajutorul tastei Backspace si tastam capacitatea in MB pe care o dorim pentru partitia C. De exemplu daca dorim ca aceasta partitie sa aiba 15 GB (15000 MB) tastam 15000. Pentru tastare folosim tastele cu cifre care se afla deasupra tastelor cu litere. Daca dorim sa folosim tastele cu cifre aflate la partea din dreapta a tastaturii, trebuie in prealabil sa apasam tasta Num Lock, iar ledul cu acelasi nume de pe tastatura se va aprinde.

    Sub lista de optiuni se afla tastele pe care putem sa le folosim in aceasta situatie : Enter = Create (“Creeaza”) si Esc = Cancel (“Anuleaza”). Dupa ce am completat marimea partitiei apasam tasta Enter si va fi creata automat o partitie de marimea specificata de noi. Ne vom intoarce la ecranul cu lista de partitii de pe hardisc, care arata acum astfel :  

  • C:  Partition1   [New (Raw)]                          14998 MB   (14998 MB Free)
  • Unpartitioned Space                                     14324 MB 

    Selectam spatiul nepartitionat ramas si reincepem procedura de creare a unei noi partitii apasind tasta C. Va apare ecranul in care trebuie sa specificam marimea partitiei pe care dorim sa o cream. Procedam asa cum a fost explicat mai sus, stergem valoarea propusa implicit si tastam capacitatea dorita in MB (de ex. 5000). Dupa crearea partitiei D: ne vom intoarce la ecranul cu lista de partitii. Mai cream o partitie noua E: si specificam marimea ei (de ex. tot 5000 MB). La sfirsitul acestor operatii lista de partitii de pe hardisc va fi urmatoarea :   

  • C:  Partition1                  14998 MB   (14998 MB Free)
  • D:  Partition2                    4997 MB     (4997 MB Free)
  • E:  Partition3                    4997 MB     (4997 MB Free)
  • Unpartitioned Space         4322 MB   
  • Unpartitioned Space              8 MB

    Repet, am lasat in acest exemplu spatiu nepartitionat doar in scop demonstrativ. In spatiul de 4322 MB ramas ar putea fi creata acum prin procedeul explicat mai sus o a patra partitie (F:), dar voi face acest lucru dupa instalarea Windows XP. Insa in micul spatiu nepartitionat de 8 MB care a aparut nu mai poate fi creata vreo partitie, pentru ca el este folosit de SO Windows pentru stocarea informatiilor legate de administrarea hardiscului.

    Atentie, daca in procesul de creare a unei noi partitii am selectat din greseala un spatiu partitionat, (de ex. partitia nou creata C:) si am apasat tasta Enter va fi declansata procedura de instalare a SO Windows XP. In acest caz (care trebuie totusi evitat, desi nu este deloc grav) partitionarea spatiului ramas pe hardisc poate fi facuta dupa instalarea Windows XP.

    1.4 FORMATAREA  PARTIŢIILOR  CREATE   

    Folosind utilitarul de administrare a hardiscului inclus in Instalatorul (“Setup”) Windows XP este posibil sa cream oricite partitii dorim, dar de formatat putem sa formatam doar una din ele, pe aceea pe care dorim sa instalam Windows XP. Celelalte partitii le vom formata foarte usor dupa terminarea instalarii sistemului de operare.

    Selectam partitia C: si apasam tasta Enter pentru a continua cu procesul de instalare a Windows XP. Apare un ecran in care trebuie sa selectam sistemul de fisiere (FAT sau NTFS) pe care dorim sa-l folosim pentru partitia selectata. Pe ecran se afla scris mesajul :

  “The partition you selected is not formatted. Setup will now format the partition. Use the Up and Down keys to select the file system you want, and then press Enter. If you want to select a different partition for Windows XP, press Esc. (“Partitia pe care ai selectat-o nu este formatata. Instalatorul va formata acum partitia. Foloseste tastele cu sageata in sus sau in jos pentru a selecta sistemul de fisiere pe care il doresti, apoi apasa tasta Enter. Daca doresti sa selectezi o alta partitie pentru instalarea Windows XP, apasa tasta Esc.”)

    Avem la dispozitie urmatoarele optiuni :

  •     Format the partition using the NTFS file system (Quick)
  •     Format the partition using the FAT file system (Quick)
  •     Format the partition using the NTFS file system
  •     Format the partition using the FAT file system

    Sub lista de optiuni se afla tastele pe care putem sa le folosim in aceasta situatie : Enter = Continue (“Continua”) si Esc = Cancel (“Anuleaza”).

    Nu exista diferente calitative intre formatarea rapida si cea normala. Singura diferenta este determinata de faptul ca formatarea normala dureaza ceva mai mult, pentru ca inainte de formatare partitia este verificata pentru descoperirea unor eventuale defecte ale hardiscului. In caz ca sint detectate astfel de defecte, pe portiunile respective nu vor fi scrise date, deci vom avea siguranta ca SO Windows XP va functiona corespunzator, pentru ca toate fisierele sale vor fi copiate pe portiuni functionale ale hardiscului.

    Selectam optiunea “Format the partition using the NTFS file system” si apasam tasta Enter. Apare alt ecran cu textul “Please wait while Setup formats the partition” (“Asteapta te rog ca Instalatorul sa formateze partitia”). Pe ecran se poate observa progresia formatarii sub forma unei bare care se coloreaza treptat. Durata formatarii unei partitii de 15 GB este de aproximativ 5 minute.

    Dupa terminarea formatarii partitiei C: incepe procesul propriu-zis de instalare a SO Windows XP prin copierea automata pe hardisc a fisierelor necesare acestuia.

    Formatarea partitiilor D: si E: va avea loc dupa terminarea instalarii si va fi explicata in detaliu mai jos.

    2. PARTIŢIONAREA  HARDISCULUI  DUPĂ  INSTALAREA  WINDOWS  XP

    2.1 AFIŞAREA  LISTEI  DE  PARTIŢII

    Sistemul de operare Windows XP ne permite sa administram hardiscul cu ajutorul utilitarului “Disk Management”, care poate fi accesat din Panoul de Control (“Control Panel”). Pentru a afisa panoul de control facem clic pe butonul “Start” si apoi in meniul care apare facem clic pe optiunea “Control Panel”. Va apare o fereastra cu mai multe iconite care simbolizeaza diferitele sectiuni ale panoului. . Daca panoul este afisat in modul “Category View” (modul implicit) facem clic pe iconita sectiunii “Performance and Maintenance” (“Performanta si Intretinere”) si va fi afisat continutul acestei sectiuni. Daca panoul este afisat in modul “Classic View” facem dublu-clic direct pe iconita “Administrative Tools”. Facem clic pe iconita “Administrative Tools” (“Instrumente de Administrare”) si va fi afisata o lista cu scurtaturi catre programele de administrare a sistemului. Facem dublu-clic pe iconita “Computer Management” (“Administrarea Calculatorului”) si va apare o noua fereastra, pe care trebuie mai intii sa o maximizam. In compartimentul din stinga al ferestrei “Computer Management” este afisata o lista cu instrumentele de administare grupate in trei categorii (“System”, “Storage” si “Services and Applications”). Daca facem clic pe numele unui instrument din lista acesta va fi afisat in compartimentul din dreapta.

    Pentru a afisa utilitarul de partitionare si formatare va trebui sa facem clic pe instrumentul “Disk Management”, din categoria “Storage” (“Stocare”). Va apare o lista cu partitiile existente pe hardisc si sub ea o diagrama a acestora sub forma unor blocuri dreptunghiulare. In cazul de fata diagrama va arata astfel :

 

 

 

 

(C:)

14.65 GB (NTFS)

Healthy (System)

(D:)

4.88 GB

Healthy

(E:)

4.88 GB

Healthy

 

4.22 GB

Free Space

    2.2 CREAREA  PARTIŢIILOR

    Partitiile noi pot fi create doar daca avem pe hardisc spatiu ramas nepartitionat. Procedeul este extrem de usor si va fi exemplificat folosind spatiul pe care l-am lasat nepartitionat in mod intentionat. Facem clic dreapta cu mausul pe blocul de 4.22 GB (“Free Space”) si in meniul care apare facem clic pe optiunea “New Logical Drive” (“Nou Disc Logic”).

  •     Va apare prima fereastra a “Vrajitorului de Partitionare si Formatare” (“New Partition Wizard”) in care vom face clic pe butonul “Next”.
  •     Apare a doua fereastra a vrajitorului, unde este deja selectat tipul partitiei (“Logical Drive”), iar noua nu ne ramine decit sa facem clic pe butonul “Next”.
  •     In a treia fereastra a vrajitorului trebuie sa alegem marimea noii partitii exprimata in MB, tinind cont de limitele minima si maxima care sint specificate. Tastam in cimpul denumit “Partition size in MB” numarul de megabytes dorit (sau folosim sagetutele de linga cimp) si apoi facem clic pe butonul “Next”. Pentru exemplul nostru vom aloca tot spatiul ramas (2181 MB) pentru noua partitie.
  •     Fereastra a patra a vrajitorului ne permite sa alegem o litera pentru partitie. In cimpul “Assign the following letter” facem clic pe sagetuta de linga cimp iar in meniul care apare facem clic pe litera dorita, apoi facem clic pe butonul “Next”. Este recomandat sa lasam totusi litera alocata automat de vrajitor, in cazul de fata G (litera F era deja rezervata pentru unitatea optica).
  •     Apare a cincea fereastra a vrajitorului unde trebuie sa specificam preferintele noastre legate de sistemul de fisiere (“file system”), de marimea unitatii de alocare (“allocation unit size”) si de numele partitiei. Sistemul de fisiere poate fi de tip NTFS, FAT 32 sau FAT. Facem clic pe sagetuta de linga cimp si in meniul care apare facem clic pe tipul dorit (este recomandat sa alegem fie NTFS, fie FAT 32). Sistemul NTFS este de preferat, avind mai multe avantaje fata de FAT 32, dar si un dezavantaj, anume acela ca fisierele de pe partitie nu vor putea fi accesate decit de sub Windows XP, nu si de sub Windows ME/98 SE. In ceea ce priveste unitatea de alocare, aceasta reprezinta marimea spatiului cel mai mic de pe hardisc care poate stoca un fisier. Vrajitorul va calcula automat marimea optima in functie de marimea partitiei, deci este bine ca utilizatorii incepatori sa lase neschimbata valoarea “Default”. In cimpul “Volume Label” scriem un nume pentru partitie, de exemplu “Multimedia” (fara ghilimele) daca avem de gind sa stocam pe ea muzica si filme. Optiunea “Perform a quick format” ne permite sa scurtam considerabil durata de timp cit dureaza formatarea. In cazul in care sintem siguri ca portiunea de hardisc ce trebuie formatata nu are sectoare defecte (“bad sectors”) putem bifa aceasta optiune. Optiunea “Enable file and folder compression” daca este bifata face ca datele sa fie stocate pe partitia in cauza in forma comprimata, reducindu-se astfel spatiul folosit de ele. Nu este nevoie sa o bifam acum. Putem seta aceasta particularitate a partitiei dupa formatarea ei, bineinteles daca avem nevoie de ea. Comprimarea nu este disponibila decit pentru partitiile NTFS. Dupa ce am stabilit preferintele noastre referitoare la noua partitie facem clic pe butonul “Next”.
  •     Va apare a sasea fereastra a vrajitorului, care este in acelasi timp ultima. In ea ni se prezinta un sumar al optiunilor noastre in legatura cu noua partitie ce va fi creata. Daca dorim sa facem modificari de ultim moment, ne putem intoarce la ferestrele precedente facind clic pe butonul “Back”. Daca optiunile alese deja sint cele mai potrivite facem clic pe butonul “Finish”.
  •     Partitia va fi creata instantaneu si incepe formatarea ei care dureaza citeva minute, in functie de marimea partitiei. La terminarea procesului de formatare apare in diagrama partitiilor caracterizarea “Healthy” sub capacitatea partitiei nou create.

    2.3 FORMATAREA  PARTIŢIILOR

        Pentru a formata o partitie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagrama care simbolizeaza partitia si in meniul care apare facem clic pe optiunea “Format”. Va apare a cincea fereastra a vrajitorului de partitionare iar procedura de urmat este cea descrisa mai sus. Formatarea unei partitii sterge toate datele stocate pe ea, deci inainte de a lua decizia de formatare trebuie sa salvam (pe alta partitie, pe discheta sau CD-ROM) datele de care credem ca vom mai avea nevoie.

    In exemplul de fata noi am creat trei partitii la instalarea Windows XP, dar dintre acestea numai partitia pe care a fost instalat SO a fost si formatata. Rezulta deci ca noi avem acum doua partitii (D si E) care sint nefunctionale pentru ca sint neformatate. Pentru a le putea folosi va trebui sa le formatam. Facem clic dreapta pe partitia D din diagrama, apoi in meniul care apare facem clic pe optiunea “Format” pentru a lansa vrajitorul de partitionare si formatare. In fereastra acestuia alegem sistemul de fisiere (NTFS sau FAT 32), lasam neschimbata optiunea “Default” pentru unitatea de alocare, scriem un nume pentru partitie si in final facem clic pe butonul “Next”. In fereastra nou aparuta revedem optiunile alese si daca ne convin facem clic pe butonul “Finish” pentru a initia formatarea propriu-zisa. Dupa terminarea formatarii partitiei D ea este gata pentru a fi folosita. Repetam procedura si pentru partitia E.

    Formatarea unei partitii care are date (fisiere) pe ea decurge similar cu procedura descrisa mai sus, dar dupa ce vom apasa pe butonul “Finish” va apare o minifereastra de avertizare cu textul “Formatting will erase all data on this volume. To format the volume click OK. To quit, click Cancel.” (“Formatarea va sterge toate datele de pe aceasta partitie. Pentru a formata partitia, fă clic pe butonul OK. Pentru a părăsi procedura de formatare, fă clic pe butonul Cancel”). Facem clic pe butonul “OK” (“Da”). Partitia va fi formatata.

    Utilitarul de administrare a hardiscului ne permite sa formatam orice partitie existenta pe hardisc, mai putin acele partitii care contin pe ele sisteme de operare Windows. In cazul acestora comanda de formatare este estompata, pentru ca daca am formata o astfel de partitie toate datele de pe ea ar fi sterse si am fi in situatia sa nu putem reporni calculatorul.

    2.4 ŞTERGEREA  PARTIŢIILOR

    Stergerea unei partitii elibereaza spatiu pe hardisc si este folosita in special pentru rearanjarea partitiilor. Daca avem o partitie mare o putem sterge si apoi in spatiul nepartitionat aparut putem crea doua partitii mai mici. In mod similar, daca avem doua partitii mici le putem sterge si apoi crea o singura partitie mai mare.

    Pentru a sterge o partitie facem clic dreapta cu mausul pe blocul din diagrama care simbolizeaza partitia si in meniul care apare facem clic pe optiunea “Delete Logical Drive”. Va apare o minifereastra de avertizare cu textul “All data on this volume will be lost. Do you want to continue?” (“Toate datele de pe aceasta partitie vor fi pierdute. Doresti sa continui?”). Facem clic pe butonul “Yes” (“Da”). Partitia va fi stearsa instantaneu.

    Cu ajutorul utilitarului de administrare a hardiscului putem sa stergem orice partitie existenta pe hardisc, cu exceptia acelor partitii care contin pe ele sisteme de operare Windows. In cazul acestora comanda de stergere este estompata, pentru ca daca am sterge o astfel de partitie toate datele de pe ea ar fi pierdute si am fi in situatia sa nu putem reporni calculatorul.   

 

PARTIŢIONAREA  ŞI  FORMATAREA  CU  UTILITARUL  DISK  MANAGER

    Utilitarul Disk Manager permite partitionarea oricarui tip de hardisc (indiferent de fabricantul sau) intr-un mod usor, intuitiv si rapid. El este disponibil pentru cumparare pe situl firmei producatoare, Kroll Ontrack. Partitionarea cu utilitarul Disk Manager presupune crearea unei dischete speciale de pe care se buteaza in mod DOS grafic, care este asemanator cu interfata grafica din Windows. Acest utilitar ne permite crearea de partitii NTFS si FAT (32 sau 16), urmata de formatarea foarte rapida a lor.

    Cei mai mari fabricanti de hardiscuri (Seagate, Maxtor, Western Digital, Samsung) pun la dispozitie pe siturile lor variante personalizate ale acestui utilitar, care pot fi descarcate si folosite in mod gratuit. Astfel, utilitarul oferit de Seagate se numeste Disc Wizard, cel oferit de Maxtor se numeste MaxBlast, cel oferit de Western Digital se numeste Data Lifeguard, iar cel oferit de Samsung a pastrat denumirea de Disk Manager. Aceste utilitare sint practic identice din punct de vedere al interfetei si functionalitatii cu utilitarul Disk Manager produs de Kroll Ontrack, insa au o limitare majora fata de acesta si anume faptul ca fiecare dintre ele poate fi folosit doar pentru partitionarea hardiscurilor fabricate de o singura companie. De exemplu putem folosi MaxBlast doar pentru hardiscuri fabricate de compania Maxtor, iar daca incercam sa il folosim cu hardiscuri fabricate de Seagate, Western Digital sau Samsung va apare un mesaj de eroare. Daca avem in calculator hardiscuri produse de fabricanti diferiti va trebui sa folosim pentru fiecare hardisc utilitarul corespunzator.

    Fiecare dintre programele enumerate mai sus este disponibil in doua variante, in functie de mediul in care se va lucra cu ele. Ambele variante sint usor de folosit si au o interfata asemanatoare, dar difera din punctul de vedere al functionalitatii. Varianta pentru mediul DOS are functionalitate completa, ea permitindu-ne sa partitionam si sa formatam orice hardisc pe care il avem in calculator. Varianta pentru mediul Windows are functionalitate limitata, cu ajutorul ei putem sa partitionam si sa formatam orice hardisc din calculator, cu exceptia celui pe care se afla SO Windows. Varianta pentru Windows poate fi folosita daca dorim sa adaugam un hardisc nou la sistem, insa in situatia in care avem un singur hardisc, ea este inutilizabila. Cum cei mai multi din posesorii de calculator au un singur hardisc (de mare capacitate) in calculator, este recomandata descarcarea variantei pentru DOS, a carei utilizare va fi explicata in detaliu. Va fi luat ca exemplu utilitarul MaxBlast cu ajutorul caruia se va partitiona un hardisc Maxtor. Folosirea celorlalte utilitare este similara, daca nu chiar identica. Pot fi partitionate hardiscuri ATA (Parallel ATA) sau SATA (Serial ATA).

    Partitionarea si formatarea unui hardisc presupune stergerea tuturor datelor existente pe el. De aceea inainte de a partitiona un hardisc trebuie sa ne asiguram ca nu exista pe acesta date importante pentru noi sau ca am salvat toate datele importante pe alt mediu de stocare (hardisc, CD-ROM, discheta, etc.).

    1. DESCARCAREA  UTILITARULUI

    1.1 MAXTOR

    Ne conectam la internet si mergem pe situl Maxtor, la pagina cu titlul “Software Downloads (“descarcare de softuri”), in care se afla softuri pentru diversele tipuri de hardiscuri produse de Maxtor (ATA, SCSI, externe, etc.). Facem clic pe legatura “DiamondMax Family” daca avem un hardisc din familia DiamondMax sau pe legatura “Quantum Family”, daca avem un hardisc mai vechi Quantum (firma producatoare care a fost cumparata de Maxtor in anul 2000, dar care a incetat de atunci productia de hardiscuri sub acest nume). Va apare o noua pagina in care trebuie sa facem clic pe legatura “MaxBlast 4″ pentru a descarca utilitarul pentru DOS, nu cel pentru Windows (“MaxBlast 4 for Windows”). Va apare o pagina care contine o prezentare a utilitarului si o legatura (“Download MaxBlast 4″) pe care trebuie sa facem clic pentru a-l descarca. Softul are 1,8 MB deci se va descarca relativ repede. La terminarea acestei operatii inchidem conexiunea la internet.

    1.2 SEAGATE

    Dupa conectarea la internet mergem pe situl Seagate, la pagina de unde pot fi descarcate cele trei tipuri de utilitare Disc Wizard . Varianta care ne intereseaza (DW pentru DOS) se numeste “Disc Wizard Starter Edition” si se afla pe coloana din stinga a paginii. Derulam pagina in jos si vedem daca sint bifate optiunile “English” (lb. engleza) si “Bootable Floppy Diskette Creator” (“creator al unei dischete butabile”). Aceste optiuni sint bifate in mod implicit, dar daca nu sint bifate, facem clic in cerculetele de linga ele. Apoi facem clic pe butonul “Download Now” din josul coloanei si asteptam sa apara pagina de inregistrare ca utilizator al softului. In aceasta pagina avem mai multe cimpuri de completat legate de hardisc (numarul de serie), de calculator (sistemul de operare) sau de utilizator (nume, prenume, adresa de posta electronica). Singurul cimp care trebuie completat obligatoriu este cel care trebuie sa contina adresa de posta electronica, completarea celorlalte cimpuri este facultativa. Dupa completarea adresei de mel (si eventual a altor date) se face clic pe butonul “Submit”. Descarcarea softului va incepe in scurt timp si o asteptam sa se termine, dupa care inchidem conexiunea la internet. Daca descarcarea nu incepe automat este oferita o legatura catre fisierul executabil, a carui descarcare trebuie de aceasta data pornita manual prin clic pe legatura. Marimea fisierului ce contine DWSE este de 2,4 MB.

    1.3 WESTERN  DIGITAL

    Ne conectam la internet si mergem la pagina de unde pot fi descarcate Softuri si Draivere pentru produsele Western Digital. In partea de sus a paginii se afla un tabel cu semne de carte (legaturi care duc in aceeasi pagina). Facem clic pe legatura “Data Lifeguard Tools V.11.0″ si vom fi mutati mai jos in cadrul paginii unde este o prezentare sumara a softului. Utilitarul care ne intereseaza se numeste “Data Lifeguard for DOS” si este disponibil fie sub forma arhivata (“ZIP Version – 1,56 MB”) fie sub forma executabila (“EXE Version – 1,74 MB”). Putem descarca pe oricare din ele (facem clic pe legatura) si dupa terminarea operatiei inchidem conexiunea la internet. Daca am descarcat versiunea arhivata, extragem fisierul numit “Diskette.exe” cu arhivatorul preferat.

    1.4 SAMSUNG

    Dupa conectarea la internet mergem pe situl Samsung, la pagina dedicata utilitarului Disk Manager. Facem clic pe legatura numita “Download Program” si dupa citeva momente va apare o minifereastra ce contine un formular de inregistrare. Samsung nu imparte datele necesare inscrierii in obligatorii si optionale (facultative), deci va trebui sa completam toate cimpurile si sa facem apoi clic pe butonul “Submit”. Va fi descarcat un fisier in forma arhivata numit DM_Creator.zip . Din el extragem fisierul executabil numit Dm_Creator.exe pe care il vom folosi pentru crearea unei dischete butabile.

    2. CREAREA  UNEI  DISCHETE  BUTABILE

    Introducem o discheta formatata si neprotejata la scriere in calculator. Facem dublu clic pe fisierul executabil pe care l-am descarcat, sau pe care l-am extras din arhiva zip. Va apare o minifereastra de intimpinare (“Welcome”) in care trebuie sa facem clic pe butonul “Continue”. Apare fereastra ce contine licenta de utilizare, iar daca sintem de acord cu prevederile acesteia facem clic pe butonul “Yes”. Va apare fereastra numita “Create Diskette” in care ni se explica faptul ca va fi creata o discheta butabila si sintem avertizati ca in procesul de creare a acesteia toate datele continute anterior pe discheta vor fi sterse. Facem clic pe butonul “Start”. Apare o minifereastra de avertizare, cu un text in care ni se reaminteste ca toate datele de pe discheta vor fi sterse. Facem clic pe butonul “OK”. Va incepe procesul propriu-zis de creare a dischetei, care dureaza aproximativ 5 minute, si a carui progresie poate fi monitorizata sub forma unei bare care se coloreaza treptat. La sfirsitul operatiunii apare o fereastra cu titlul “Diskette Created”, in care trebuie sa facem clic pe butonul “Exit”. Procesul de creare a dischetei butabile care contine softul de partitionare s-a incheiat.

    Acest procedeu este valabil pentru toate utilitarele, insa in ceea ce priveste utilitarul Disc Wizard al companiei Seagate el trebuie repetat, pentru ca este nevoie de doua dischete (“Disk 1 of 2, Disk 2 of 2″), a caror creare decurge in mod identic dupa tipicul expus mai sus.

    Atentie, daca dupa ce am lansat comanda de creare a dischetei (cind am apasat pe butonul “Start”) apare o minifereastra cu titlul “Invalid sized diskette in drive” si cu doua butoane (“Retry” si “Cancel”) inseamna fie ca discheta este defecta si trebuie sa o inlocuim, fie ca este neformatata, fie ca pur si simplu am uitat sa o introducem in calculator.

    3. FOLOSIREA  UTILITARULUI

    3.1 ETAPE  PREGĂTITOARE

    Repornim calculatorul si tinem apasata tasta “Delete” pentru a afisa ecranul principal al programului de configurare a biosului. Modificam ordinea dispozitivelor de butare, punind discheta ca prim dispozitiv de butare (“First Boot Device”), asa cum a fost aratat mai sus la sectiunea de configurare a biosului. Repornim calculatorul apasind in acelasi timp pe tastele Ctrl, Alt si Delete (Ctrl+Alt+Del). Sistemul va buta de pe discheta si dupa o perioada de citeva minute (in care se copiaza niste fisiere de pe discheta) va fi lansat programul de administrare a hardiscului. In cazul folosirii Max Blast va apare mai intii un ecran cu urmatorul text : “Run Max Blast 3 from Floppy or CD [ F, C]?”. Apasam tasta F pentru a indica faptul ca programul va rula de pe discheta. Va apare licenta de utilizare, pe care o citim si daca sintem de acord cu ea facem clic pe butonul “I Agree”.

    Daca avem un hardisc Seagate si folosim cele doua dischete ce contin softul Disc Wizard va trebui sa introducem discheta 1 in calculator, care va buta de pe ea incarcind in memorie fisierele necesare. La un moment dat incarcarea fisierelor se opreste si in partea de sus a ecranului apare textul : “Please insert Disc Wizard Starter Edition Disk 2 and press ‘c’ to continue”. ca urmare va trebui sa scoatem discheta 1 si sa introducem discheta 2 dupa care sa apasam tasta “C”. La terminarea procesului de copiere a fisierelor va apare si de aceasta data licenta de folosire a softului.   

    Daca avem un hardisc folosit pe care dorim sa-l repartitionam si exista deja un SO Windows instalat pe una din partitiile existente, va apare o minifereastra de avertizare cu urmatorul text : “A version of Windows may be present on your system. Maxtor recommends that you use the Windows version of Max Blast 3 to set up your drive. Do you wish to continue anyway?” (“O versiune de Windows este probabil prezenta deja pe sistem. Maxtor recomanda folosirea versiunii de Windows a Max Blast 3 pentru punerea la punct a hardiscului. Doresti sa continui oricum?”). Facem clic pe butonul “YES” din minifereastra pentru a semnala faptul ca dorim sa continuam sa lucram cu utilitarul in mod DOS. Evident ca mesajul de avertizare va fi compus diferit pentru utilitarele altor fabricanti (de exemplu in cazul Disc Wizard el se termina cu propozitia “Continue in DOS?”), dar sensul textului ramine acelasi.   

    Daca avem un hardisc care nu are nici o partitie pe el (este nou sau i-au fost sterse toate partitiile) atunci dupa acceptarea licentei softului va apare o minifereastra de avertizare numita “Blank Hard Drive” (“Hardisc Virgin”) care contine textul : ” The following drive is not set up for use in your system. Drive Model. Would you like to prepare the drive for use in your system?” (“Hardiscul urmator nu este pus la punct pentru a fi folosit in acest sistem. Modelul hardiscului. Doresti sa prepari hardiscul pentru a-l utiliza in sistem?”). La partea de jos a miniferestrei se afla doua butoane, “Yes” (“Da”) si “No” (“Nu”), ambele optiuni permitind formatarea hardiscului dupa acelasi procedeu, diferenta fiind doar in ceea ce priveste numarul de etape intermediare pe care trebuie sa le parcurgem. Daca facem clic pe “Yes” apare ecranul principal al utilitarului, iar daca facem clic pe “No” ajungem direct la ecranul in care trebuie sa alegem SO pe care intentionam sa-l instalam pe hardisc, in functie de care ni se va permite sa cream anumite tipuri de partitii. MunteAlb recomanda sa se faca clic pe butonul “No” pentru a se urmari desfasurarea procesului de partitionare asa cum este descrisa mai jos.

    In ambele situatii prezentate mai sus (hardisc folosit sau virgin) apare ecranul principal al utilitarului, unde sint prezentate sectiunile acestuia :

  •     View Installation Tutorial (“Vizionarea Ghidului de Instalare [a unui Hardisc]“)
  •     Set Up your Hard Drive (“Administreaza Hardiscul”)
  •     Maintenance Options (“Optiuni de Intretinere a Hardiscului”)
  •     Utilities (“Utilitare”)
  •     Hard Disk Information (“Informatii despre Hardisc”)

    Facem clic in ecranul principal pe titlul sectiunii “Set Up Your Hard Drive” sau pe imaginea de linga acesta. Va apare un ecran in care sint prezentate unitatile de stocare prezente in sistem si statutul lor (“Primary Master, Secondary Master, etc.”). Facem clic pe butonul pe care este desenata imaginea care simbolizeaza hardiscul pe care dorim sa-l partitionam (in cazul de fata chiar hardiscul principal – “Primary Master”). Apoi facem clic pe butonul “Next” aflat in partea din dreapta-jos a ecranului, buton care era estompat initial, dar care a devenit functional in momentul in care am facut clic pe imaginea hardiscului.

    Daca hardiscul are pe una din partitii un SO Windows va apare un ecran de avertizare care contine textul : “The drive you selected may be your boot drive. Continuing will erase any existing data on this drive. Are you sure you want to continue?” (“Hardiscul selectat este posibil sa fie chiar acela de pe care se buteaza. Continuarea [actiunilor] va sterge orice date prezente pe el. Esti sigur ca doresti sa continui?”). In partea de jos a ecranului se afla o casuta linga care este scris “Continue with selected option and erase existing data” (“continua cu optiunea selectata si sterge datele existente”). Bifam casuta (facem clic in ea) si apoi facem clic pe butonul “Next”.

    Urmatorul ecran contine doua texte : “Max Blast 3 has detected that your boot drive is set up for the following operating system. If this is correct, press Next to continue” (“MB 3 a detectat faptul ca hardiscul principal este pregatit pentru sistemul de operare specificat mai jos”). “If you are using or plan on installing a different OS, select the OS below and then press Next to continue with the installation” (“Daca folosesti sau planuiesti sa instalezi un alt SO, selecteaza SO mai jos si apoi fa clic pe butonul Next pentru a continua instalarea”). In acest ecran exista o lista cu toate SO de tip Windows, iar in lista este selectat sistemul de operare deja prezent pe hardisc. MunteAlb recomanda (indiferent de situatia in care ne gasim) sa selectam sistemul de operare Windows XP, pentru ca in acest caz vom putea crea partitii atit de tip FAT cit si de tip NTFS. Daca selectam ca SO Windows ME sau Windows 98 nu vom putea crea decit partitii de tip FAT (FAT 16 si FAT 32). Aceasta este singura consecinta a alegerii unui SO sau a altuia din lista. Facem deci clic in cerculetul de linga Windows XP si apoi facem clic pe butonul “Next” din josul ecranului.

    Va apare un ecran in care trebuie sa alegem modul de desfasurare ulterioara a procedeului de partitionare (“Choose an Installation Method”). Avem doua optiuni si anume : “Easy Installation” (“Instalare Usoara”) si “Advanced Installation” (“Instalare Avansata”). Diferenta dintre ele este ca “Instalarea Usoara” presupune crearea automata unei singure partitii pe tot hardiscul, in timp ce “Instalarea Avansata” presupune ca utilizatorul sa stabileasca manual numarul de partitii si dimensiunea acestora. Facem clic in cerculetul de linga “Advanced Installation” si apoi facem clic pe butonul “Next”.

    3.2 AFIŞAREA  LISTEI  DE  PARTIŢII

    In ecranul urmator putem observa o diagrama sugestiva a partitiilor existente pe hardisc. Hardiscul este prezentat ca un cerc, iar partitiile ca niste sectoare de cerc, colorate diferit in functie de tipul lor (FAT 16, FAT 32 si NTFS). Imaginea seamana cu a unui tort circular in care au fost delimitate niste felii, care nu au fost insa scoase din el. Sub cerc se afla o lista cu partitiile existente, la fiecare fiind precizat tipul si marimea ei. Partitiile pentru SO Linux sint recunoscute (apar si ele ca felii ale “tortului”), dar nu sint identificate dupa tipul lor (ext2, ext3, etc.), in lista aparind linga ele termenul “unknown” (“necunoscut”). Evident ca daca avem un hardisc nou (sau de pe care au fost sterse toate partitiile), cercul va fi necolorat iar lista nu va contine nici un element.

    3.3 ŞTERGEREA  PARTIŢIILOR  EXISTENTE

    Se face clic pe butonul “Clear” aflat la partea de jos a ecranului cu diagrama pentru a sterge partitiile existente. Cercul simbolizind hardiscul se va decolora iar lista va dispare.

    3.4 CREAREA  DE  PARTIŢII

    Crearea de partitii noi care sa le inlocuiasca pe cele sterse se face printr-un proces foarte simplu, care va trebui repetat pentru fiecare partitie nou creata. Facem clic pe butonul “Add” (“Adauga”) aflat in partea din dreapta-jos a ecranului cu diagrama.

    Va apare fereastra numita “Create Partition” (“Creeaza o Partitie”), in care va trebui sa definim caracteristicile partitiei pe care dorim sa o cream. Fereastra contine trei cimpuri si o rigla :

  •     Cimpul “Select Partition Size” (“selecteaza marimea partitiei”) ne permite sa setam marimea partitiei nou-create, masurata in MB (1000 MB = 1 GB). Pentru aceasta facem clic in interiorul cimpului si tastam o anumita valoare. Alternativ, putem folosi sagetutele de linga cimp pentru a seta marimea, insa acest procedeu ia mai mult timp. Utilizam acest cimp daca dorim sa setam numere “rotunde” pentru marimea partitiilor (10000 MB, 5000 MB, etc.).
  •     Rigla ne permite sa setam intr-un mod mai intuitiv marimea partitiei. Facem clic pe glisorul riglei (aflat initial la marginea ei dreapta) si tinind apasat butonul mausului mutam glisorul la stinga pe o distanta mai mare sau mai mica, in functie de marimea dorita pentru partitia nouă. Ajustam marimea acesteia prin mici miscari ale glisorului la stinga sau la dreapta sau folosind sagetutele de linga cimpul de mai sus. In timp ce miscam glisorul pe rigla, in cimpul de deasupra va apare in cifre marimea partitiei pentru fiecare pozitie a glisorului. Rigla simbolizeaza dimensiunea spatiului nepartitionat de pe hardisc. Dimensiunea partitiei create se masoara de la marginea din stinga a riglei pina la pozitia glisorului. Utilizam rigla daca dorim ca dimensiunea partitiilor sa fie un anumit procent din marimea spatiului ramas nepartitionat (50 %, 25 %, etc.).
  •     Cimpul “Select Partition Type” (“selecteaza tipul partitiei”) ne permite sa alegem tipul sistemului de fisiere care va fi instalat pe partitie. Facem clic pe sagetuta de linga cimp si in meniul derulant care apare facem clic pe tipul dorit (NTFS, FAT 32 sau FAT 16).
  •     Cimpul “Select Cluster Size” (“selecteaza marimea unitatii de alocare”) trebuie lasat cu setarea implicita (“Default”), utilitarul urmind sa aleaga in mod automat valoarea cea mai buna pentru dimensiunea partitiei create.

    Sa exemplificam procedeul crearii de partitii prin partitionarea unui hardisc de 30 GB, in scopul pregatirii sale pentru instalarea Windows ME si Windows XP. Vom crea in prima etapa o partitie FAT 32  cu marimea de 15 GB, pe care sa instalam Windows ME si programele aferente. In a doua etapa vom crea o partitie NTFS cu marimea de 10 GB, pe care sa instalam Windows XP si programele aferente. In cea de-a treia etapa vom crea o partitie FAT 32 cu marimea de 5 GB, pentru stocarea datelor importante cu care lucram.

    In fereastra “Create Partition” observam ca initial la limita din stinga a riglei sta scris 0 MB, iar la limita din dreapta 30748 MB, adica tot spatiul de pe hardisc este disponibil pentru crearea unei partitii. Vom crea pentru inceput o partitie de 15 GB. Pentru aceasta mutam glisorul la jumatatea riglei si observam ca in cimpul de sus a aparut valoarea 15423 MB. O putem ajusta in sus sau in jos cu ajutorul sagetutelor de linga cimpul “Select Partition Size” sau o putem lasa asa. Alegem apoi ca tipul partitiei sa fie FAT 32 si in final facem clic pe butonul “OK”. Partitia va fi creata instantaneu si ne vom intoarce la ecranul cu diagrama circulara, unde observam ca un semicerc s-a colorat, simbolizind partitia proaspat creata de noi. De asemenea caracteristicile ei (marime si tip) sint specificate in lista cu partitii de sub diagrama.

    Facem din nou clic pe butonul “Add”. In fereastra de creare observam ca acum rigla are dimensiunea de doar 15324 MB, adica exact cit spatiul ramas nepartitionat. Mutam glisorul in asa fel incit sa cream o partitie care sa ocupe 75 %  din spatiul pe care-l avem la dispozitie, adica aproximativ 10000 MB (10 GB). Alternativ, putem sa tastam 10000 MB in cimpul de deasupra riglei. Selectam tipul partitiei, facind clic de aceasta data in meniu pe sistemul de fisiere NTFS. Apoi facem clic pe butonul “OK”. Partitia nou creata va apare si ea pe diagrama (colorata diferit fata de cea precedenta) si in lista.

    Pentru a crea si ultima partitie facem iarasi clic pe butonul “Add”. Vedem in fereastra de creare ca rigla simbolizeaza acum un spatiu nepartitionat de 5322 MB. Alegem sa folosim pentru a treia partitie tot spatiul nepartionat de pe hardisc si de aceea nu mai miscam glisorul pe rigla. Selectam tipul de partitie ca FAT 32, pentru ca ea sa fie accesata atit de sub Windows ME cit si de sub Windows XP, apoi facem clic pe butonul “OK”.

    In ecranul cu diagrama circulara avem la final o privire de ansamblu asupra modului in care am decis sa partitionam hardiscul. In acest moment putem sa facem ultimele modificari in ceea ce priveste partitionarea. Daca selectam o partitie si apoi facem clic pe butonul “Delete” (“Sterge”), partitia respectiva va fi stearsa si putem crea una sau mai multe partitii in locul ei, prin procedeul explicat mai sus. Daca selectam o partitie si apoi facem clic pe butonul “Modify” ii putem modifica caracteristicile (sistemul de fisiere si marimea unitatii de alocare) si ii putem chiar reduce dimensiunile. In sfirsit, daca nu sintem deloc multumiti de deciziile noastre legate de partitionarea hardiscului putem face clic pe butonul “Clear” pentru a sterge toate partitiile, urmind sa cream altele.

    3.5 FORMATAREA  PARTIŢIILOR  CREATE

    Daca sintem multumiti de numarul, dimensiunea si tipul partitiilor nou create, atunci in ecranul cu diagrama va trebui sa facem clic pe butonul “Erase” (“Sterge”) aflat la partea din dreapta-jos a ecranului. Aceasta actiune va avea drept consecinta faptul ca butonul “Next”, initial estompat (nefunctional), va deveni functional. Facem deci clic pe butonul “Next” si va apare un ecran in care este prezentat un sumar al partitionarii, sub forma unei liste a partitiilor nou create. Facind clic pe butonul “Next” din ecranul rezumativ va apare un nou ecran, cu titlul “Formatting and partitioning your Hard Drive”, unde putem urmari progresia procesului de formatare a fiecarei partitii sub forma unei bare care se coloreaza progresiv. Formatarea decurge automat, fara vreo interventie din partea noastra si va avea atitea etape cite partitii am creat.

    La sfirsitul procesului de formatare apare un ecran ce contine un text care incepe cu : “The partitions that have been created are now formatted” (“Partitiile care au fost create sint acum formatate”). Facem clic pe butonul “Done” (“Terminat”) aflat in coltul din dreapta-jos al acestui ultim ecran. Ne vom intoarce la ecranul principal al utilitarului. Facem clic pe butonul “Exit” aflat in coltul din dreapta-sus pentru a parasi (inchide) utilitarul. Ne vom afla din nou in modul DOS non-grafic, de tip linie de comanda. Scoatem discheta ce contine utilitarul hardiscului, apoi repornim calculatorul apasind in acelasi timp pe tastele Ctrl, Alt si Delete (Ctrl+Alt+Del). La aparitia primelor litere din ecranul de butare apasam tasta Delete pentru a fi afisat ecranul principal al BIOS-ului. Setam ordinea de butare (discheta sau CD-ROM) in functie de sistemul de operare pe care intentionam sa-l instalam, apoi introducem in calculator discheta sau CD-ROM-ul de pe care pornim instalarea Windows. Salvam modificarea legata de ordinea de butare facuta in BIOS si apoi parcurgem etapele procesului de instalare a sistemului de operare dorit, care vor fi explicate pe larg in partea a patra a acestui manual.  

ALEGEREA  SISTEMULUI  DE  OPERARE

    Sistemul de operare este singurul soft care poate fi considerat esential, pentru ca el “însufleţeste” calculatorul si il face apt sa functioneze in conformitate cu dorintele utilizatorului. Rolul sistemului de operare intr-un calculator este sa asigure o functionare eficienta si stabila a tuturor componentelor, fie ele hardware sau software. Pentru indeplinirea acestui rol sistemul de operare gestioneaza resursele calculatorului si actioneaza ca o interfata intre componentele hardware (procesor, placa video, hardisc, etc.) si software (editor de text, explorator de internet, jocuri, etc.), pentru a le ajuta sa conlucreze in mod optim. Definitia termenului de “sistem de operare” si explicarea mai pe larg a rolului acestuia intr-un calculator sint prezentate in Manualul de Utilizare Windows.    

    Cele mai folosite SO pentru calculatoarele personale sint cele de tip Windows si ele exista in mai multe variante, in functie de anul de aparitie (Windows 95, 98, ME si XP). In general trebuie sa ne decidem daca dorim sa instalam cea mai noua varianta (numita Windows XP) sau una din variantele mai vechi de tip 9x (Windows ME sau Windows 98 SE). Windows XP este cel mai stabil SO de tip Windows, dar are ca dezavantaje faptul ca necesita un calculator mai performant si ca nu este perfect compatibil cu unele jocuri sau aplicatii (softuri) mai vechi. In ciuda reputatiei (in mare parte nemeritata) Windows 98 SE si Windows ME sint niste SO stabile si eficiente care pot fi inca folosite pe calculatoarele noi. Daca avem in calculator un procesor avind frecventa de tact mai mare de 1 GHz si o cantitate de memorie RAM de cel putin 512 MB este recomandat sa instalam Windows XP. Daca avem in calculator un procesor cu frecventa de tact sub 1 GHz, dar mai ales daca avem o cantitate de memorie RAM mai mica de 256 MB este recomandat sa instalam Windows ME sau Windows 98 SE. Sistemele de operare Windows trebuie folosite cu licenta care se cumpara de la magazinele care vind calculatoare.

    O alta optiune este sa instalam unul din SO bazate pe UNIX (Linux sau BSD). Aceste SO sint gratuite in varianta de baza si pot fi descarcate de pe internet sau instalate de pe CD-urile unor reviste de calculatoare. Dezavantajul acestor SO este dat de faptul ca exista mai putine aplicatii pentru ele decit pentru Windows (totusi numarul aplicatiilor existente este foarte mare) si ca majoritatea jocurilor nu functioneaza cu aceste sisteme de operare.   

    In mod obisnuit este suficient sa avem instalat pe hardisc un singur sistem de operare si aceasta configuratie a sistemului (“single boot” – monobutare) este recomandata utilizatorilor incepatori. Pe de alta parte este posibil sa avem mai multe sisteme de operare instalate pe hardisc, iar multi dintre utilizatorii avansati prefera acest tip de configuratie a sistemului (“multiboot” – multibutare). In aceasta parte a manualului va fi explicata pe rind crearea unui sistem cu monobutare (Windows ME sau Windows XP) si a unuia cu dubla butare (Windows ME si Windows XP).

 

INSTALAREA  WINDOWS  ME

    In aceasta sectiune va fi expus procesul de creare a unui sistem cu monobutare (“single boot”) prin instalarea sistemului de operare Windows ME. Pentru ca lucrurile sa fie intelese mai usor va fi luata ca exemplu instalarea pe hardiscul partitionat cu utilitarul FDISK, prezentata in partea a treia a manualului.

    Dupa partitionarea hardiscului (cu FDISK sau cu Disk Manager) pornim calculatorul  cu butare de pe discheta de pornire, care va trebui setata in BIOS ca prim-dispozitiv de butare, asa cum a fost explicat anterior in partea a treia a manualului. In cazul ca am partitionat hardiscul cu FDISK discheta de pornire (“boot disk”) se afla deja in calculator, insa daca am folosit Disk Manager trebuie sa o introducem inainte de a reporni calculatorul (evident, scotind in prealabil discheta pe care se afla Disk Manager).

    Va apare un ecran negru cu titlul “Microsoft Windows Millenium Startup Menu” pe care ne sint prezentate patru optiuni. Alegem optiunea “Start computer with CD-ROM support” (pornire cu posibilitatea de a folosi unitatea CD-ROM sub mediul DOS) apasind tasta “3″ si apoi tasta Enter. Dupa citeva minute va apare promptul liniei de comanda care este ” A:\> ” (fara ghilimele). Ni se spune si ca CD-ROM-ul este desemnat prin litera H.

    Introducem CD-ul de instalare a Windows ME in unitatea CD-ROM. In cazul de fata aceasta este desemnata prin litera H pentru ca avem patru partitii pe hardisc ( C, D, E, F ) si la pornirea de pe discheta se creeaza un disc virtual caruia i se da litera G. Ne mutam cu promptul liniei de comanda pe unitatea CD-ROM, tastind litera unitatii CD-ROM si anume h: si apasind tasta Enter. Promptul se schimba din ” A:\> ” in ” H:\> “. Apoi scriem (tastam) la promptul liniei de comanda ” dir/p ” (fara ghilimele) si apasam tasta Enter. Va fi afisat continutul CD-ului. Intre fisierele acestuia se afla si unul numit ” setup.exe ” care este fisierul care initiaza si controleaza procesul de instalare a sistemului de operare.

    Scriem setup.exe la promptul liniei de comanda si apasam tasta Enter. Urmeaza un proces de verificare a integritatii partitiilor prin scanarea hardiscului. Acest proces va dura citeva minute si este declansat in momentul in care apasam tasta Enter. Va apare un ecran albastru unde urmarim progresia scanarii pe rind a tuturor partitiilor. La sfirsitul acesteia apasam tasta X (sau selectam butonul Exit de pe ecran si apasam tasta Enter) si va incepe procesul propriu-zis de instalare a sistemului de operare.

    Va apare o fereastra pe care scrie “Welcome to Windows Me Setup”. Facem clic pe butonul “Next” din josul ferestrei. Va apare o fereastra care prezinta termenii contractului care se stabileste intre compania Microsoft (producatorul SO) si cumparatorul SO. Citim contractul si daca sintem de acord facem clic in cerculetul de linga textul “I accept the Agreement ” (sint de acord cu termenii contractului) si apoi facem clic pe butonul “Next”. Va apare o fereastra unde trebuie sa introducem in niste casute codul produsului cumparat (“Windows Product Key”). Dupa ce terminam facem clic pe butonul “Next”.

    Va apare o fereastra unde ni se cere sa alegem locul de pe hardisc unde dorim sa fie instalat SO. Ni se indica deja varianta C:\Windows ca fiind cea recomandata. Acceptam aceasta varianta si  facem clic pe butonul “Next”.

    In urmatoarea fereastra sintem intrebati ce tip de instalare dorim. Alegem optiunea selectata deja si anume “Typical” (instalare obisnuita) si facem clic pe butonul “Next”. In continuare apare o fereastra cu doua cimpuri unde trebuie sa completam numele si compania la care lucram. La nume putem trece numele real sau o porecla (de ex. porecla folosita in adresa de posta electronica). La companie putem sa trecem numele companiei la care lucram, numele unei companii fictive sau sa lasam cimpul gol. Facem clic pe butonul “Next”. In fereastra urmatoare sintem intrebati care sint componentele SO Windows care dorim sa fie instalate. Alegem optiunea selectata deja si anume “Install the most common components” (instaleaza componentele obisnuite) si facem clic pe butonul “Next”. In fereastra urmatoare trebuie sa alegem tara in care locuim. Putem sa derulam lista si sa alegem Romania dar acest lucru nu are importanta in functionarea SO deci putem sa alegem ce tara dorim sau sa lasam optiunea deja selectata. Facem clic pe butonul “Next”.

    Urmeaza etapa de creare a unei dischete de pornire. In mod normal nu avem nevoie de asa ceva, din moment ce avem deja o discheta de acest fel cu ajutorul careia am pornit calculatorul si in plus putem sa ne facem cite dischete dorim dupa instalarea SO. Scoatem discheta de pornire din unitatea de discheta si facem clic pe butonul “Cancel” din fereastra.

    Urmeaza etapa de copiere a fisierelor necesare pentru instalarea Windows de pe CD pe hardisc. Facem clic pe butonul “Finish” din partea de jos a ferestrei cu titlul “Ready to begin copying files” (sistemul e pregatit sa inceapa copierea fisierelor). Aceasta etapa este automata si nu trebuie sa intervenim. In partea din stinga a ecranului putem urmari progresia actiunii. Aceasta dureaza intre 15 si 30 de minute. Dupa terminarea copierii apare o fereastra in care sintem anuntati ca sistemul va reporni automat in 15 secunde sau cind apasam butonul “Restart”. Este recomandat sa lasam sistemul sa reporneasca automat.

    Urmeaza prima etapa de punere la punct (“setting up”) a componentelor hardware “Plug and Play” pe care le avem in sistem. In aceasta etapa sint copiate pe hardisc si incarcate in memorie niste programe speciale numite draivere (“drivers”) care asigura buna functionare a componentelor hardware sub Windows. La un moment dat apare o minifereastra in care sintem anuntati ca trebuie sa furnizam un nume pentru calculatorul nostru si pentru grupul de calculatoare (“workgroup”) din reteaua căruia îi apartine acesta. Facem clic pe butonul OK. Daca avem calculatorul inclus intr-o retea in fereastra urmatoare completam numele adecvate in cimpurile respective. Daca nu avem calculatorul inclus intr-o retea completam un nume fictiv in cimpul “workgroup” iar numele calculatorului il stabilim in functie de preferintele personale. In cimpul “computer description” putem completa o descriere a calculatorului care sa ajute la identificarea mai usoara in retea sau nu scriem nimic. Facem clic pe butonul Next.

    Urmeaza etapa de punere la punct (“setting up”) a componentelor hardware “non Plug and Play” pe care le avem in sistem. Putem observa progresia acestei actiuni automate sub forma unei linii albastre formate din mici dreptunghiuri. Dupa terminarea actiunii calculatorul va reporni singur. Daca ni se pare ca actiunea de detectare s-a blocat (evidentiata de faptul ca progresia stagneaza pentru o perioada mare de timp) trebuie sa repornim manual calculatorul apasind in acelasi timp pe tastele Ctrl, Alt si Delete. Dupa repornire actiunea se va relua si este foarte probabil ca va fi dusa la bun sfirsit.

    Urmeaza etapa de punere la punct a unor elemente importante din SO Windows si anume panoul de control, programele care sint prezente in meniul de start, ajutorul si in final configurarea sistemului. La sfirsitul acestor actiuni sistemul va reporni automat. Instalarea este terminata.

    La repornirea sistemului apare o minifereastra in care sint doua cimpuri. In primul se afla completat numele specificat de noi iar cel de-al doilea este gol. Completarea acestui cimp gol este optionala. Daca dorim ca Windows sa porneasca numai dupa introducerea unei parole scriem o parola si apasam butonul OK. Daca nu dorim sa introducem mereu parola ori de cite ori pornim Windows lasam cimpul gol si apasam butonul OK. Va apare o minifereastra cu titlul “updating system settings” (actualizarea parametrilor sistemului) unde urmarim progresia acestei actiuni care dureaza citeva minute.

    Este posibil sa apara un mic film de prezentare a sistemului de operare. Putem sa il lasam sa ruleze si la sfirsit sa-l inchidem sau apasam in acelasi timp pe tastele Alt si F4 si oprim filmul imediat.

    In acest moment instalarea SO Windows ME este practic incheiata. Daca dorim sa avem pe hardisc un singur sistem de operare ne oprim in acest punct si continuam cu instalarea draiverelor. Daca dorim sa instalam si WIN XP continuam ca mai jos.

    Pentru a beneficia de avantajele oferite de sistemul de operare Windows ME trebuie sa instalam de asemenea ultimele versiuni ale programelor Internet Explorer, Media Player si Direct X. Acestea se gasesc intotdeauna pe situl companiei Microsoft, dar sint prezente uneori si pe CD-urile revistelor de tehnologia informatiei (TI) din Romania. Facem dublu clic pe fisierul care contine programul pe care dorim sa-l instalam, urmam instructiunile si facem clic pe butoanele corespunzatoare (de ex. spunem ca sintem de acord cu termenii contractuali). In final calculatorul va reporni singur.

 

INSTALAREA  WINDOWS  XP  HOME  EDITION

    In aceasta sectiune va fi expus procesul de creare a unui sistem cu monobutare (“single boot”) prin instalarea sistemului de operare Windows XP Home Edition SP 2 (“Service Pack 2″). Aceasta versiune imbunatatita de Windows XP Home Edition a fost lansata la jumatatea anului 2004, versiunea originala fiind lansata in anul 2001. Pentru ca lucrurile sa fie intelese mai usor va fi luata ca exemplu instalarea Windows XP care urmeaza automat dupa ce am terminat procedura de partitionare cu utilitarul inclus in Windows XP, care a fost prezentata in partea a treia a manualului.

    Introducem CD-ul de instalare a SO Windows XP in unitatea CD-ROM. Repornim calculatorul (Ctrl+Alt+Del) si setam CD-ROM-ul ca prim-dispozitiv de butare. Partitionam hardiscul cu ajutorul utilitarului inclus in Instalatorul (“Setup”) Windows XP, asa cum a fost explicat anterior in partea a treia a manualului.

    Putem partitiona hardiscul si cu utilitarul Disk Manager, in fapt aceasta metoda fiind mai simpla si mai rapida. In aceasta ultima situatie, dupa butarea de pe CD nu mai repartitionam hardiscul, ci alegem direct partitia pe care dorim sa instalam Windows XP.

    Procesul de instalare va incepe automat dupa partitionarea hardiscului  cu utilitarul inclus in Instalator si formatarea partitiei pe care va fi instalat SO Windows XP. Va apare un ecran cu textul “Please wait while Setup copies files to the Windows installation folders” (“asteptati ca instalatorul sa copieze fisierele in dosarele de instalare Windows). Urmeaza o etapa de copiere de pe CD pe hardisc a fisierelor necesare pentru instalarea Windows XP, care va dura citeva minute si a carei evolutie o putem urmari observind bara de progresie de pe ecran care se coloreaza treptat. Dupa completarea acestei actiuni calculatorul va reporni in mod automat.

    Va apare un ecran de instalare colorat in albastru care este impartit in doua parti. In partea din stinga se afla o mica lista cu etapele care vor fi parcurse de procesul de instalare, iar sub lista se afla o mica bara care va arata progresia etapei care se afla in  curs de desfasurare. Etapa curenta (aflata in desfasurare) este scrisa cu portocaliu. In partea dreapta a ecranului vor fi afisate succesiv mai multe texte promotionale, care expun citeva din caracteristicile SO Windows XP si scot in evidenta faptul ca SO este usor de folosit. Etapele procesului de instalare decurg in mod automat si sint urmatoarele :

  •     Collecting Information (“Culegerea de Informatii [tehnice despre calculator]“)
  •     Dynamic Update (“Actualizare Dinamica”)
  •     Preparing Installation (“Pregatirea Instalarii”)
  •     Installing Windows (“Instalarea propriu-zisa a SO Windows”)
  •     Finalizing Installation (“Finalizarea Instalarii”)

    Peste partea din dreapta a ecranului de instalare vor apare succesiv citeva ferestre in care trebuie sa setam niste optiuni.

    In prima fereastra (numita “Regional and Language Settings”) putem selecta limba care sa fie folosita la instalare. Alegem optiunea deja selectata (engleza) si facem clic pe butonul “Next”. Fereastra urmatoare este numita “Personalize your Software” si are doua cimpuri, in primul (obligatoriu) trebuind sa completam numele nostru, iar in cel de-al doilea (facultativ, neobligatoriu) trebuind sa completam numele organizatiei in cadrul careia ne desfasuram activitatea (compania la care sintem angajati, unitatea de invatamint la care studiem, etc.). In ambele cazuri sta la latitudinea utilizatorului daca foloseste date reale sau fictive. Facem clic pe butonul “Next”.

    Va apare o fereastra in care trebuie sa completam numarul de serie unic al CD-ului de instalare (“Product Key”) Windows XP. Scriem succesiunea de grupe de cifre in casutele respective si facem clic pe butonul “Next”. In urmatoarea fereastra trebuie sa completam numele calculatorului nostru. Scriem un nume sugestiv (sau il lasam pe cel propus in mod implicit) si apoi facem clic pe butonul Next. Va apare o fereastra intitulata “Date and Time Settings” unde trebuie sa alegem fusul orar al localitatii unde locuim. Alegem ora localitatii in care locuim (ora Bucurestiului, in caz ca locuim oriunde in Romania) din meniul derulant si facem clic pe butonul Next.

    Va reapare ecranul de instalare si pe el se va suprapune fereastra intitulata “Network Settings” unde trebuie sa alegem un mod de instalare in functie de parametrii retelei de calculatoare in care se afla calculatorul nostru. Alegem optiunea deja selectata (“Typical Settings”) indiferent daca avem sau nu calculatorul inclus intr-o retea si facem clic pe butonul Next.     

    Va urma etapa propriu-zisa de instalare a SO Windows XP, a carei desfasurare poate fi urmarita in mica bara de progresie de pe ecran. Deasupra acesteia se succed denumirile fazelor parcurse (“Copying Files”, “Installing Start menu Items”, “Registering Components”, “Saving Settings”), si dupa ce Instalatorul a copiat toate fisierele necesare pe hardisc calculatorul va reporni.   

    Va apare o fereastra intitulata “Welcome to Microsoft Windows” si cu textul “Let’s spend a few minutes setting up your computer ” (“sa petrecem citeva minute pentru a pune la punct calculatorul”). Facem clic pe butonul Next din partea dreapta-jos a ferestrei.

    Apare o fereastra intitulata “Help protect your PC” in care avem de ales daca sa activam sau nu serviciul de actualizare automata a SO Windows XP. Acest serviciu presupune conectarea automata la intervale regulate la un server specializat al companiei Microsoft si descarcarea ultimelor actualizari ale sistemului de operare. De obicei aceste actualizari contin asa-numitele petice de securitate (“security patches”) care remediaza anumite portiuni din codul sistemului de operare, in asa fel incit acesta sa nu fie vulnerabil la atacurile unor internauti rau-intentionati. Avem de ales intre doua optiuni: “Help protect my PC by turning on Automatic Updates Now” (“ajuta-ma sa imi protejez PC-ul prin activarea acum a Actualizarii Automate”) si “Not right now” (“nu pe moment”). Este recomandat sa alegem in acest moment optiunea “Not right now” pentru ca putem sa activam actualizarea Automata si din panoul de control (“Control Panel”) dupa terminarea instalarii. Facem deci clic in cerculetul de linga “Not right now” si apoi facem clic pe butonul “Next”.

    In fereastra urmatoare Instalatorul Windows XP va verifica prezenta unei conectari la internet a calculatorului si va incerca sa ne ajute sa configuram conexiunea. Facem clic pe butonul “Skip” din partea dreapta-jos a ferestrei pentru a trece (“sari”) peste aceasta etapa, urmind sa configuram conexiunea la internet dupa terminarea instalarii.

    Va apare apoi fereastra de activare a SO Windows XP care are textul “Do you want to activate Windows now” (“doresti sa activezi acum SO Windows?”). Sint prezente doua optiuni: “Yes activate Windows over the internet now” (“da, activeaza Windows acum prin internet”) si “No, remind me every few days” (“nu, adu-mi aminte odata la citeva zile”). Facem clic in cerculetul de linga aceasta ultima optiune pentru ca sa terminam mai intii cu instalarea, urmind sa activam Windows dupa aceea. Avem posibilitatea sa activam softul in decurs de 30 de zile de la instalare, prin internet sau prin telefon.

    Procedura de configurare a instalarii continua cu o fereastra in care trebuie sa specificam care sint persoanele ce vor folosi calculatorul. Exista sase cimpuri, dintre care primul are titlul “Your Name” (“utilizator principal”) si in el trebuie sa completam numele nostru. Urmatoarele cimpuri sint ale altor potentiali utilizatori si au titlurile “2nd User” (“al doilea utilizator), “3rd User”, “4th User” si “5th User”. Completam datele cerute, cu mentiunea ca numele alese pot fi cele reale sau doar niste porecle sau diminutive fictive. Daca sintem singurul utilizator al calculatorului completam doar cimpul “Your Name”. Apoi facem clic pe butonul “Next”.

    Va apare ultima fereastra a Instalatorului, care ne informeaza despre completarea cu succes a procedurii de instalare (“Congratulations, you’re ready to go” – “felicitari, esti gata [sa incepi sa folosesti calculatorul]“). Facem clic pe butonul “Finish” si vedem ca apare suprafata de lucru (“desktop”) a SO Windows XP. Procedura de instalare este terminata.

    Pentru a beneficia de avantajele oferite de sistemul de operare Windows XP trebuie sa instalam de asemenea ultimele versiuni ale programelor Internet Explorer, Media Player si Direct X. Acestea se gasesc intotdeauna pe situl companiei Microsoft, dar sint prezente uneori si pe CD-urile revistelor de tehnologia informatiei (TI) din Romania. Daca am instalat Windows XP SP 2 atunci au fost instalate automat Internet Explorer versiunea 6.2, Windows Media Player (WMP) versiunea 9 si Direct X versiunea 9.0 c. Daca la data la care instalam Windows XP exista versiuni mai noi ale acestor softuri (de ex. WMP 10, care a aparut deja) le putem descarca de la adresele prezentate mai sus. Facem dublu clic pe fisierul care contine programul pe care dorim sa-l instalam, urmam instructiunile si facem clic pe butoanele corespunzatoare (de ex. spunem ca sintem de acord cu termenii contractuali). In final calculatorul va reporni singur.

 

INSTALAREA  WINDOWS  ME  SI  WINDOWS  XP  HOME  EDITION

    In aceasta sectiune va fi expus procesul de creare a unui sistem cu dubla butare (“dual boot”) prin instalarea sistemului de operare Windows ME pe partitia primara a hardiscului si a sistemului de operare Windows XP Home Edition SP 2 (“Service Pack 2″) pe unul din discurile logice ale partitiei extinse. Pentru ca lucrurile sa fie intelese mai usor va fi luata ca exemplu instalarea pe hardiscul partitionat cu utilitarul Disk Manager, prezentata in partea a treia a manualului.

    Partitia primara are 15 GB, este de tip FAT 32 si va fi folosita pentru instalarea Windows ME si ulterior a programelor pe care le vom folosi cu acest sistem de operare. Partitia extinsa contine doua discuri logice, unul de tip NTFS de 10 GB (pentru instalarea Windows XP si a programelor aferente) si altul de tip FAT 32 pentru stocarea datelor importante. Aceasta este doar o varianta de partitionare, pentru ca de exemplu putem crea doar partitii de tip FAT 32, in eventualitatea ca vrem sa avem acces la datele de pe partitia pe care se afla instalat Windows XP si de sub sistemul de operare Windows ME.

    Sistemul cu dubla butare bazat pe partitii FAT 32 are si un avantaj mai putin evident, legat de securitatea datelor noastre. In situatia in care unul din sistemele de operare nu mai porneste avem posibilitatea sa butam calculatorul in sistemul de operare viabil si sa recuperam datele importante de pe partitia cu SO care este nefunctional. Daca am folosi pentru Windows XP o partitie NTFS si acest sistem de operare nu ar mai porni (de ex. in eventualitatea in care un virus a sters mai multe fisiere de sistem), nu am avea posibilitatea ca sa vedem partitia NTFS de sub Windows ME. Daca insa instalam Windows XP pe o partitie FAT 32 continutul partitiei poate fi accesat de sub Windows ME si ne putem recupera datele foarte usor. Recuperarea datelor este posibila si daca folosim partitii NTFS dar ea este un pic mai complicata, in special pentru incepatori. In orice caz este bine sa facem copii ale datelor importante pe o partitie speciala a hardiscului ca si pe alte medii de stocare (discheta, CD-ROM, etc.).   

    Ordinea instalarii sistemelor de operare intr-un sistem cu multibutare este foarte importanta si daca nu o respectam ne vom trezi in situatia ca unul din SO instalate nu va putea fi folosit. Astfel intr-un sistem multibutare care contine doar sisteme de operare Windows, primul trebuie instalat sistemul de tip 9x (Windows ME sau 98 SE) si de abia dupa aceea sistemul de tip NT (Windows XP sau 2000). Sistemul de tip 9x va trebui instalat pe partitia primara, iar sistemul de tip NT pe unul din discurile logice ale partitiei extinse.

    Procesul de instalare a SO Windows ME decurge exact asa cum a fost prezentat mai sus. Ca o alternativa pentru butarea initiala cu ajutorul dischetei de pornire (“boot disk”), daca nu folosim FDISK pentru partitionare ci Disk Manager, nu avem nevoie de discheta de pornire Windows ME si ca urmare putem buta direct de pe CD-ROM-ul de instalare Windows ME (cel original este butabil). Sistemul de operare Windows ME va fi instalat pe partitia primara, anume C: , care are 15 GB.

 Dupa ce este terminata instalarea Windows ME incepem instalarea Windows XP, care si ea este similara cu procedura expusa anterior. Pentru instalarea Windows XP Home Edition nu mai este nevoie sa butam de pe CD-ROM, dar putem sa o facem daca dorim. Este insa mult mai simplu ca dupa terminarea instalarii Windows ME sa scoatem CD-ul cu Windows ME din calculator si sa-l introducem pe cel cu Windows XP HE. Procedura de instalare va fi expusa in continuare.

    Introducem deci CD-ul cu Windows XP in unitatea CD-ROM (avind deja instalat Windows ME, bineinteles). Va apare o fereastra cu titlul “Welcome to Windows XP” in care sintem intrebati ce optiune alegem din cele trei prezentate. Facem clic pe optiunea “Install Windows XP”. Apare o fereastra cu titlul “Welcome to Windows Setup” in care sintem intrebati ce tip de instalare dorim. Alegem optiunea “New Installation (Advanced)” care este deja selectata si facem clic pe butonul “Next”.

    Fereastra urmatoare prezinta termenii contractului (“License Agreement” – acord de licentiere) care se stabileste intre compania Microsoft (producatorul SO) si cumparatorul SO. Citim contractul si daca sintem de acord facem clic in cerculetul de linga textul “I accept this Agreement” (“sint de acord cu termenii licentei de folosire”) si apoi facem clic pe butonul “Next”. Va apare o fereastra unde trebuie sa introducem in niste casute codul produsului cumparat (“Product Key”) care consta in citeva grupe de cifre pe care le aflam de pe carcasa CD-ului de instalare. Dupa ce terminam facem clic pe butonul “Next”.

    Apare o fereastra in care putem selecta limba folosita la instalare. Alegem optiunea deja selectata (engleza) si facem clic pe butonul “Next”. In fereastra urmatoare (“Get updated setup files”) sintem intrebati daca dorim sa ne conectam la internet pentru a descarca fisierele actualizate necesare pentru instalare. Facem clic in cerculetul de linga optiunea “No, skip this step and continue installing Windows” (“treci peste aceasta etapa si continua instalarea Windows”). Facem apoi clic pe butonul “Next”.

    Urmeaza etapa de preparare a instalarii Windows XP prin copierea de pe CD pe hardisc a fisierelor necesare. La terminarea acesteia calculatorul va reporni automat.  

    Dupa repornire va apare un ecran cu titlul “Welcome to Setup” care are trei optiuni:

  •     To set up Windows XP now, press Enter (“pentru a instala Windows XP acum, apasa tasta Enter”).
  •     To repair a Windows XP installation using Recovery Console, press R (“pentru a repara o instalare anterioara a Windows XP folosind Consola de Recuperare, apasa tasta R”).
  •     To quit Setup, without installing Windows XP, press F3 (“pentru a parasi utilitarul de instalare, fara a instala Windows XP, apasa tasta F3″).

    Apasam tasta Enter pentru a continua instalarea.

    Apare un nou ecran, care are textul :

    “Setup will install Windows XP on partition :

    D:  Partition2   (DSK1_VOL2)     [NTFS]       10024 MB   (10014 MB Free)

    Use the Up and Down keys to select the file system you want, and then press Enter. If you want to select a different partition for Windows XP, press Esc. (“Partitia pe care ai selectat-o nu este formatata. Instalatorul va formata acum partitia. Foloseste tastele cu sageata in sus sau in jos pentru a selecta sistemul de fisiere pe care il doresti, apoi apasa tasta Enter. Daca doresti sa selectezi o alta partitie pentru instalarea Windows XP, apasa tasta Esc.”)

    Avem la dispozitie urmatoarele optiuni referitoare la partitia D :

  •     Format the partition using the NTFS file system (Quick)
  •     Format the partition using the FAT file system (Quick)
  •     Format the partition using the NTFS file system
  •     Format the partition using the FAT file system
  •     Leave the current file system intact (no changes)

    Daca partitia D: ar fi de tipul FAT 32 (si nu NTFS cum este in cazul de fata) la acest moment am mai avea o optiune la dispozitie si anume “Convert the partition to NTFS” (“converteste partitia in [sistemul de fisiere] NTFS). Conversia ar avea loc mai tirziu si ar dura citeva minute.

    Sub lista de optiuni se afla tastele pe care putem sa le folosim in aceasta situatie : Enter = Continue (“Continua”) si Esc = Cancel (“Anuleaza”).

    Optiunea “Leave the current file system intact” (“lasa sistemul de fisiere existent intact- neschimbat”) este prezenta pentru ca Instalatorul a sesizat ca partitia este deja formatata. Putem reformata partitia dar nu are nici un sens, pentru ca formatarea facuta cu utilitarul Disk Manager este foarte buna, si in plus reformatarea ne-ar lua timp. Selectam deci optiunea “Leave the current file system intact” si apasam tasta Enter.     

    Urmeaza o etapa in care Instalatorul inspecteaza hardiscul si apoi incepe operatiunea de copiere pe hardisc a datelor necesare pentru instalarea Win XP, dupa care sistemul va reporni automat.   

    Dupa repornire apare un ecran de instalare colorat in albastru care este impartit in doua parti. In partea din stinga se afla o mica lista cu etapele care vor fi parcurse de procesul de instalare, iar sub lista se afla o mica bara care va arata progresia etapei care se afla in  curs de desfasurare. Etapa curenta (aflata in desfasurare) este scrisa cu portocaliu. In partea dreapta a ecranului vor fi afisate succesiv mai multe texte promotionale, care expun citeva din caracteristicile SO Windows XP si scot in evidenta faptul ca SO este usor de folosit. Etapele procesului de instalare decurg in mod automat si sint urmatoarele :

  •     Collecting Information (“Culegerea de Informatii [tehnice despre calculator]“)
  •     Dynamic Update (“Actualizare Dinamica”)
  •     Preparing Installation (“Pregatirea Instalarii”)
  •     Installing Windows (“Instalarea propriu-zisa a SO Windows”)
  •     Finalizing Installation (“Finalizarea Instalarii”)

    Peste partea din dreapta a ecranului de instalare vor apare succesiv citeva ferestre in care trebuie sa setam niste optiuni.

    In prima fereastra (numita “Regional and Language Settings”) putem selecta limba care sa fie folosita la instalare. Alegem optiunea deja selectata (engleza) si facem clic pe butonul “Next”. Fereastra urmatoare este numita “Personalize your Software” si are doua cimpuri, in primul (obligatoriu) trebuind sa completam numele nostru, iar in cel de-al doilea (facultativ, neobligatoriu) trebuind sa completam numele organizatiei in cadrul careia ne desfasuram activitatea (compania la care sintem angajati, unitatea de invatamint la care studiem, etc.). In ambele cazuri sta la latitudinea utilizatorului daca foloseste date reale sau fictive. Facem clic pe butonul “Next”.

    Va apare o fereastra intitulata “Date and Time Settings” unde trebuie sa alegem fusul orar al localitatii unde locuim. Alegem ora localitatii in care locuim (ora Bucurestiului, in caz ca locuim oriunde in Romania) din meniul derulant si facem clic pe butonul Next. Apare din nou ecranul de instalare si pe el se va suprapune fereastra intitulata “Network Settings” unde trebuie sa alegem un mod de instalare in functie de parametrii retelei de calculatoare in care se afla calculatorul nostru. Alegem optiunea deja selectata (“Typical Settings”) indiferent daca avem sau nu calculatorul inclus intr-o retea si facem clic pe butonul Next.     

    Va urma etapa propriu-zisa de instalare a SO Windows XP, a carei desfasurare poate fi urmarita in mica bara de progresie de pe ecran. Deasupra acesteia se succed denumirile fazelor parcurse (“Copying Files”, “Installing Start menu Items”, “Registering Components”, “Saving Settings”), si dupa ce Instalatorul a copiat toate fisierele necesare pe hardisc calculatorul va reporni.   

    Va apare o fereastra intitulata “Welcome to Microsoft Windows” si cu textul “Let’s spend a few minutes setting up your computer ” (“sa petrecem citeva minute pentru a pune la punct calculatorul”). Facem clic pe butonul Next din partea dreapta-jos a ferestrei.

    Apare o fereastra intitulata “Help protect your PC” in care avem de ales daca sa activam sau nu serviciul de actualizare automata a SO Windows XP. Acest serviciu presupune conectarea automata la intervale regulate la un server specializat al companiei Microsoft si descarcarea ultimelor actualizari ale sistemului de operare. De obicei aceste actualizari contin asa-numitele petice de securitate (“security patches”) care remediaza anumite portiuni din codul sistemului de operare, in asa fel incit acesta sa nu fie vulnerabil la atacurile unor internauti rau-intentionati. Avem de ales intre doua optiuni: “Help protect my PC by turning on Automatic Updates Now” (“ajuta-ma sa imi protejez PC-ul prin activarea acum a Actualizarii Automate”) si “Not right now” (“nu pe moment”). Este recomandat sa alegem in acest moment optiunea “Not right now” pentru ca putem sa activam actualizarea Automata si din panoul de control (“Control Panel”) dupa terminarea instalarii. Facem deci clic in cerculetul de linga “Not right now” si apoi facem clic pe butonul “Next”.   

    Procedura de configurare a instalarii continua cu o fereastra in care trebuie sa specificam care sint persoanele ce vor folosi calculatorul. Exista sase cimpuri, dintre care primul are titlul “Your Name” (“utilizator principal”) si in el trebuie sa completam numele nostru. Urmatoarele cimpuri sint ale altor potentiali utilizatori si au titlurile “2nd User” (“al doilea utilizator), “3rd User”, “4th User” si “5th User”. Completam datele cerute, cu mentiunea ca numele alese pot fi cele reale sau doar niste porecle sau diminutive fictive. Daca sintem singurul utilizator al calculatorului completam doar cimpul “Your Name”. Apoi facem clic pe butonul “Next”.

    Va apare ultima fereastra a Instalatorului, care ne informeaza despre completarea cu succes a procedurii de instalare (“Congratulations, you’re ready to go” – “felicitari, esti gata [sa incepi sa folosesti calculatorul]“). Facem clic pe butonul “Finish” si vedem ca apare suprafata de lucru (“desktop”) a SO Windows XP. Procedura de instalare este terminata.

    Dupa instalarea ambelor SO butarea va fi controlata de managerul de butare (“boot manager” – butmanagerul) inclus in Windows XP. La fiecare pornire a calculatorului vom putea sa alegem care sistem de operare sa fie incarcat pentru sesiunea curenta, Windows XP sau Windows ME. Pentru aceasta selectam cu ajutorul tastelor cu sageti SO dorit (din lista cu doua elemente ce apare pe ecran pentru un anumit interval de timp) si apoi apasam tasta Enter. Daca nu facem nici o selectie atunci sistemul va lansa in mod automat SO setat ca “principal” (“default operating system”) in sectiunea “Startup and Recovery” din fereastra “Hardware” a panoului de control (“Control Panel”). Procedura de setare a SO principal, ca si a duratei de timp cit sa fie afisat ecranul de selectie a SO la butare este explicata in Manualul de Utilizare Windows.

 

INSTALAREA  DRAIVERELOR

    Draiverul este un program de calculator care are functia de a actiona ca o interfata intre o anumita componenta hardware si softurile (inclusiv sistemul de operare) care utilizeaza piesa respectiva. Comenzile pentru componenta hardware vin de la diferite programe (de ex. un joc aflat in desfasurare) prin intermediul sistemului de operare, iar rolul draiverului este de a a transmite comenzile catre componenta hardware, in asa fel incit ea sa functioneze optim si stabil. Draiverul poate fi asemanat cu bordul unei automobil (care contine volanul, pedalele, schimbatorul de viteze, etc.) si rolul sau este de a-i permite sistemului de operare (omul aflat la volan) sa conduca masina (componenta hardware). Draiverul primeste deci comenzi de la SO si la rindul sau le transmite cipului care controleaza functionarea componentei hardware. Acest cip este atit “motorul” cit si “creierul” componentei respective si ca urmare cu cit draiverul este mai bine scris de catre programatori, cu atit performanta si stabilitatea componentei hardware vor fi mai bune.

    Draiverele sint de doua feluri : Generice si Specifice.

    Draiverele generice sint si ele de doua feluri, in functie de cine le-a conceput : 

  •     Draiverele generice scrise de inginerii companiei producatoare a cipului componentei hardware sint de obicei cele mai bune, pentru ca programatorii au acces direct la specificatiile tehnice ale cipului, care sint un secret tehnologic al companiei respective. In procesul de scriere a draiverului accentul este pus in mod egal pe performanta, pe stabilitate si pe compatibilitatea cu SO, deci functionarea componentei hardware este optima. Aceste draivere pot fi folosite pentru toate componentele pe care se afla cipul respectiv, indiferent de fabricantul propriu-zis, adica de compania care asambleaza piesa. De exemplu un draiver scris de NVIDIA este bun pentru orice placa video care are un cipset GeForce, indiferent de compania care a asamblat placa video in cauza. Lucrurile stau asemanator pentru placile video care integreaza un cipset Radeon produs de ATI, draiverul scris de inginerii de la ATI fiind foarte bun. Draiverele generice sint oferite gratuit spre descarcare pe situl producatorului cipsetului.
  •     Draiverele generice scrise de programatorii companiei care a creat sistemul de operare pun accentul in principal pe compatibilitatea cu SO si pe stabilitate si mai putin pe performanta. Ca urmare ele sint mai putin bune d.p.d.v al performantei oferite, pentru ca programatorii SO nu au de obicei acces la documentatia tehnologica detaliata a componentelor hardware. Draiverele generice incluse in SO sint create special pentru a permite functionarea tuturor componentelor hardware detectate de sistemul de operare, fie ca ele se afla deja prezente la instalarea SO, fie ca sint adaugate pe parcursul utilizarii ulterioare a calculatorului. In momentul in care utilizatorul adauga o componenta noua, SO va cauta in colectia sa de draivere (“driver database”) si daca gaseste un draiver potrivit il instaleaza, iar daca nu gaseste porneste un vrajitor care ajuta utilizatorul sa instaleze draiverul de pe un CD sau o discheta furnizate de fabricantul componentei.

    Draiverele specifice sint puse la dispozitie de catre companiile care asambleaza piesele pentru calculator. Ele se bazeaza pe draiverele generice scrise de programatorii companiilor care au fabricat cipurile integrate pe componente, dar adauga de obicei un plus de performanta sau de stabilitate. Astfel, inginerii programatori ai unei companii care fabrica placi video ajusteaza draiverul generic furnizat de creatorul cipsetului grafic in asa fel, incit produsele companiei respective sa capete un plus de performanta in jocurile noi sau un plus de calitate a imaginii. Pentru a obtine o performanta maxima este deci recomandat sa instalam aceste draivere, care sint de obicei furnizate pe un CD sau discheta de catre fabricantul pieselor in cauza, sau pot fi descarcate de pe situl acestuia. Dezavantajul lor este dat de faptul ca intre data aparitiei draiverului generic al producatorului cipsetului si data la care este oferit draiverul specific poate sa treaca destula vreme si prin urmare este posibil ca in acest interval de timp sa fi aparut deja o versiune noua a draiverului generic.

    Draiverele pot fi imbunatatite prin actualizare (“update”) si acest lucru se rasfringe pozitiv asupra functionarii componentelor. Programatorii cauta in permanenta sa creasca performanta si stabilitatea componentelor prin furnizarea la intervale regulate de timp a unor noi versiuni de draivere. Acest lucru este valabil in special pentru placile video, pentru care este oferita o noua versiune de draiver o data la citeva luni. Nici compatibilitatea componentelor cu softurile nou aparute nu este neglijata, de multe ori fiind scoase versiuni noi de draivere atunci cind se observa ca functionarea cu un anumit soft nu este la inaltime. De exemplu daca un joc nou aparut nu este redat corespunzator (apar artefacte grafice majore, etc.) de o placa video, atunci fabricantul acesteia va scoate o noua versiune de draiver care va corecta neajunsurile observate.

    Sistemele de operare Windows contin o mare parte din draiverele necesare pentru functionarea pieselor calculatorului, insa asa cum am spus deja aceste draivere sint concepute in asa fel incit accentul este pus pe compatibilitatea si pe stabilitatea sistemului de operare. Performanta pieselor in conditiile in care sint folosite aceste draivere incluse in SO este de cele mai multe ori medie. Din aceasta cauza este de preferat ca pentru fiecare piesa sa instalam draiverul generic conceput de producatorul cipsetului piesei respective (sau cel specific conceput chiar de fabricant), pentru ca in acest fel piesa functioneaza optim. Exista insa si situatii in care draiverele incluse in SO sint cea mai buna alegere, acest lucru fiind valabil in special pentru piesele cu o tehnologie de functionare mai simpla (hardisc, unitate optica, unitate de discheta, placa de retea, maus, etc.).

    Draiverul unei anumite componente este diferit in functie de sistemul de operare sub care va functiona piesa (Windows, Linux, etc.). In cazul ca folosim un SO Windows, de multe ori trebuie sa alegem draiverul potrivit pentru o anumita componenta in functie de tipul SO, pentru ca draiverul pentru sistemele de tip 9x (Windows Me si Windows 98 SE) este diferit de draiverul draiverul pentru sistemele de tip NT (Windows XP si Windows 2000). Daca avem un calculator cu dubla-butare (de ex. cu Windows ME si Windows XP) va trebui sa instalam draiverul corespunzator pentru fiecare din sistemele de operare.   

    Draiverele sint prezente intotdeauna pe CD-urile care insotesc piesele de calculator, dar este posibil sa nu fie vorba de ultima versiune. Este deci recomandat sa mergem pe situl producatorului si sa descarcam ultima versiune a draiverului pentru SO pe care il folosim. Daca nu avem conexiune la internet putem folosi versiunea mai veche, de obicei diferenta de performanta a piesei nu este prea mare (exceptie fac placile video, la care diferenta de performanta este uneori considerabila). Daca nu stim cum sa instalam draiverul unei componente trebuie sa citim micul pliant sau manual care este livrat impreuna cu orice piesa pentru calculator. In acesta este explicata nu numai instalarea piesei, ci si instalarea draiverului.

    Pentru a instala un draiver trebuie in general sa facem dublu clic pe fisierul ce contine draiverul. Vor apare pe rind mai multe ferestre unde trebuie sa apasam pe butonul “Next”. Dupa ce este terminata instalarea, calculatorul trebuie de obicei repornit.

    Draiverele componentelor hardware trebuie instalate in urmatoarea ordine: Placa de Baza, Placa de Sunet (Integrata), Placa Video, Monitor, Tuner TV, Modem, Imprimanta, Scaner. In mod evident, nu vom instala draivere decit pentru componentele hardware prezente in calculator sau conectate la acesta, daca nu avem tuner TV, imprimanta sau scaner nu avem de ce sa instalam draiverele respective.

    1. DRAIVERUL  PLĂCII  DE  BAZĂ

    Cei mai mari producatori de cipseturi pentru placi de baza sint VIA (PB pentru procesoare AMD si Intel), INTEL (PB pentru procesoare Intel) si NVIDIA (PB pentru procesoare AMD). Fiecare dintre acestia ofera un pachet de draivere generice pentru cipseturile pe care le produce, iar instalarea lui este obligatorie daca dorim sa avem o PB care sa fie stabila si performanta.

    1.1 CIPSET  VIA

    In cazul in care avem o PB cu cipset VIA trebuie sa instalam pachetul de draivere numit “VIA Hyperion 4in1″ (fost “VIA 4in1″). Nu exista versiuni diferite ale pachetului pentru diversele sisteme de operare Windows (XP, 2000, ME, 98SE). Varianta SO va fi recunoscuta automat la instalare si vor fi alese automat draiverele potrivite. De asemenea si procesorul (AMD sau Intel) va fi recunoscut automat.

    Pachetul de draivere este prezent pe CD-ul placii de baza, dar este posibil sa nu fie vorba de cea mai recenta versiune a lui. Aceasta este insa de multe ori prezenta pe CD-urile revistelor care se ocupa cu domeniul tehnologiei informatiei. Pentru a fi siguri ca vom instala cea mai recenta versiune trebuie sa mergem pe situl VIA la sectiunea speciala care contine draiverele pentru componentele produse de aceasta companie si sa verificam care este cea mai noua versiune a pachetului de draivere “VIA Hyperion 4in1″. In aceasta pagina avem doua panouri. Facem clic in primul din stinga pe optiunea care indica SO instalat pe calculatorul nostru (de ex. Windows ME). In acest moment pagina se va reincarca si in panoul din dreapta vor apare diferitele tipuri de draivere pentru componentele cu cipseturi VIA. Facem clic in panoul din dreapta pe optiunea “Chipset or Platform Driver”. Va apare o pagina cu o scurta prezentare a draiverului, unde este prezenta si o legatura pe care daca facem clic initiem procedura de descarcare, care este este similara cu aceea a oricarui fisier prezent pe internet. Dupa terminarea descarcarii vom avea pe suprafata de lucru (“desktop”) un fisier arhivat in format ZIP, numele lui incluzind versiunea draiverului (de ex. “via_hyperion 4 in 1_455.zip”). Din acesta extragem fisierul executabil (pachetul de draivere propriu-zis) cu arhivatorul preferat.

    Facem dublu clic pe fisierul care contine draiverul (de ex. “VIAHyperion4in1455.exe”) pe care dorim sa-l instalam, apoi urmam instructiunile vrajitorului de instalare (“install wizard”) si facem clic pe butoanele corespunzatoare. De exemplu in prima fereastra (numita “Welcome”) a vrajitorului facem clic pe butonul “Next”, iar in fereastra urmatoare citim licenta de utilizare si daca sintem de acord cu ea facem clic pe butonul “Yes”. Va urma o succesiune de ferestre care prezinta diverse optiuni de instalare a unor draivere. Utilizatorii incepatori nu trebuie sa schimbe setarile predefinite existente in ferestre si de aceea tot ce ramine de facut este sa se faca de fiecare data clic pe butonul “Next”. Ultima fereastra se numeste “Restarting Windows” si in ea sintem intrebati daca dorim sa repornim SO Windows pentru ca instalarea draiverelor sa fie completa. Optiunea “Yes, I want to restart my computer now” este deja selectata (daca nu este, facem clic in cerculetul de linga ea) si trebuie sa facem clic pe butonul “OK” pentru a reporni Windows.

    1.2 CIPSET  NVIDIA

    In cazul in care avem o PB cu cipset NVIDIA trebuie sa instalam pachetul de draivere numit nForce, care are versiuni diferite pentru SO Windows de tip NT (Windows XP si Windows 2000) si pentru cele de tip 9x (Windows ME si Windows 98SE).

    Pachetul de draivere este prezent pe CD-ul placii de baza, dar este posibil sa nu fie vorba de cea mai recenta versiune a lui. Aceasta este de multe ori prezenta pe CD-urile revistelor care se ocupa cu domeniul tehnologiei informatiei. Pentru a fi siguri ca vom instala cea mai recenta versiune trebuie sa mergem pe situl NVIDIA la sectiunea speciala care contine draiverele pentru componentele produse de aceasta companie si sa verificam care este cea mai noua versiune a pachetului de draivere pentru cipseturile placilor de baza. In aceasta pagina avem trei panouri. Facem clic in primul din stinga pe optiunea “Platform / nForce Drivers”. Apoi facem clic in panoul central pe optiunea “unified Drivers” si ulterior in panoul din dreapta facem clic pe sistemul de operare instalat pe calculator (de ex. Windows 9x/Me). Nu ne mai ramine decit sa facem clic pe butonul “Go”. Va apare o pagina care contine mai multe legaturi (una principala si altele secundare) catre draiverul care ne trebuie. Nu conteaza pe care din legaturi facem clic, fisierul pe care il vom descarca va fi acelasi, insa inainte de a incepe descarcarea propriu-zisa va trebui sa acceptam licenta de folosire.

    Dupa descarcarea fisierului (al carui nume include versiunea draiverului, de ex. “nForce_4.27_Win98ME_international.exe”) facem dublu clic pe el, apoi urmam instructiunile vrajitorului (“install wizard”) si facem clic pe butoanele corespunzatoare.

    1.3 CIPSET  INTEL

    In cazul in care avem o PB cu cipset INTEL vom folosi softul “Intel Chipset Software Installation Utility” pentru a instala pachetul de draivere necesar functionarii optime a placii de baza. Nu exista versiuni diferite pentru WinXP si Win ME. Varianta SO va fi recunoscuta automat la instalare si vor fi alese automat draiverele potrivite.

    Pachetul de draivere este prezent pe CD-ul placii de baza, dar este posibil sa nu fie vorba de cea mai recenta versiune a lui. Aceasta este de multe ori prezenta pe CD-urile revistelor care se ocupa cu domeniul tehnologiei informatiei. Pentru a fi siguri ca vom instala cea mai recenta versiune trebuie sa mergem pe situl INTEL la sectiunea speciala care contine draiverele pentru componentele produse de aceasta companie si sa verificam care este cea mai noua versiune a pachetului de draivere pentru cipseturile placilor de baza. Facem clic in partea din stinga a paginii cu draivere pe rubrica “Chipsets” si apoi in meniul care apare ducem cursorul mausului peste sectiunea “Desktop Chipsets”. Va fi afisat un nou meniu unde va trebui sa facem clic pe numele cipsetului pe care il avem pe placa de baza (de ex. Intel 875P). In pagina dedicata acestui cipset avem un cimp linga care este o sagetuta. Facem clic pe aceasta si in meniul derulant care apare vom face clic pe numele sistemului de operare instalat pe calculator (de ex. Windows XP Home Edition) si apoi pe butonul “Go”. Va apare pagina care contine legatura catre draiverul care ne intereseaza. Fisierul care trebuie descarcat se numeste “INF Update Utility” si este in format executabil (infinst_enu.exe).

    Dupa descarcarea pe hardisc facem dublu clic pe fisierul care contine draiverul, apoi urmam instructiunile vrajitorului de instalare (“install wizard”) si facem clic pe butoanele corespunzatoare.    

    2. DRAIVERUL  PLĂCII  DE  SUNET  INTEGRATE

    Draiverul placii de sunet integrate se afla de obicei pe CD-ul care vine impreuna cu placa de baza. Si in acest caz este recomandat sa mergem pe situl producatorului si sa descarcam ultima versiune a draiverului. In cazul codecului AC 97, folosit pe scara larga in multe PB, producatorul cipului de sunet se numeste Realtek . Mergem pe situl Realtek la sectiunea “Downloads” si facem clic pe legatura numita “ALC 650 (Software)”. Va apare o noua pagina unde trebuie sa facem clic pe legatura numita “Drivers & Utilities Download”. In fine, ajungem la pagina care contine legatura catre draiver. In tabelul “AC’97 Audio Codecs” mergem la sectiunea “Windows 98Gold/98se/Me/2000/XP for Driver only” si facem clic pe una din legaturile pe care scrie “Go”. Va fi initiata descarcarea draiverului, care este sub forma de fisier executabil (avind un nume care indica versiunea, de ex. “wdm_a365.exe”).

    Pentru a instala draiverul facem dublu clic pe acest fisier, apoi urmam instructiunile vrajitorului de instalare (“install wizard”) si facem clic pe butoanele corespunzatoare. Nu exista versiuni diferite pentru WinXP si Win ME, vrajitorul recunoaste in mod automat sistemul de operare si instaleaza fisierele corespunzatoare. Dupa ce este terminata instalarea calculatorul trebuie repornit.

    3. DRAIVERUL  PLĂCII VIDEO

    Producatorii de placi video actualizeaza destul de frecvent draiverele pentru placile video, de cele mai multe ori pentru a le face sa functioneze optim cu ultimele jocuri aparute. In cazul PV avem de ales intre draiverul generic conceput de producatorul cipului grafic al PV si draiverul specific conceput de producatorul PV (pe baza draiverului generic).

    3.1 CIPSET  NVIDIA

    In cazul in care avem o PV cu cipset NVIDIA trebuie sa instalam draiverul numit ForceWare, care are versiuni diferite pentru SO Windows de tip NT (Windows XP si Windows 2000) si pentru cele de tip 9x (Windows ME si Windows 98SE). Pentru a fi siguri ca vom instala cea mai recenta versiune trebuie sa mergem pe situl NVIDIA la sectiunea speciala care contine draiverele pentru componentele produse de aceasta companie si sa verificam care este cea mai noua versiune a draiverului pentru cipseturile placilor video. In aceasta pagina avem trei panouri. Facem clic in primul din stinga pe optiunea “Graphics Driver”. Apoi facem clic in panoul central pe optiunea “GeForce and TNT2″ si ulterior in panoul din dreapta facem clic pe sistemul de operare instalat pe calculator (de ex. Windows XP/2000). Nu ne mai ramine decit sa facem clic pe butonul “Go”. Va apare o pagina care contine mai multe legaturi (una principala si altele secundare) catre draiverul care ne trebuie.

    Atentie, draiverul pentru placa video are doua variante, care se deosebesc doar prin vrajitorul folosit la instalare. Varianta “US English” (engleza americana) are instalarea exclusiv in aceasta limba, in timp ce varianta internationala permite si alegerea unei alte limbi in afara celei engleze. Draiverul propriu-zis este acelasi in ambele cazuri, insa varianta internationala este de doua ori mai mare decit cea engleza, din cauza faptului ca include instalarea in mai multe limbi. Din motive de reducere a costurilor platite operatorului de telefonie este recomandat sa descarcam varianta in limba engleza. Nu conteaza pe care din legaturi (“Primary Download Site” sau “Mirror Site”) facem clic, fisierul pe care il vom descarca va fi acelasi, insa inainte de a incepe descarcarea propriu-zisa va fi afisata licenta de folosire pe care va trebui sa o acceptam facind clic pe butonul “Accept” din josul ferestrei. Procedura de descarcare este aceeasi ca pentru orice fisier prezent pe internet.

    Dupa descarcarea fisierului (al carui nume include versiunea draiverului, de ex. “66.93_win2kxp_english.exe “) facem dublu clic pe el, apoi urmam instructiunile vrajitorului (“install wizard”) si facem clic pe butoanele corespunzatoare (toate numite “Next” cu exceptia ultimului, numit “Finish”) pentru a duce la bun sfirsit instalarea. La sfirsitul acesteia, calculatorul va reporni in mod automat.

    Daca draiverul a fost testat de inginerii de la Microsoft si a fost considerat perfect compatibil cu sistemul de operare Windows XP atunci el va primi certificarea WHQL (“Windows Hardware Quality Labs”) si putem fi siguri ca placa video va functiona in mod optim si stabil. Daca draiverul nu a primit inca certificarea WHQL (de ex. pentru ca testarea lui nu s-a terminat) asta nu inseamna ca nu poate fi folosit cu rezultate bune. Singura deosebire fata de instalarea unui draiver WHQL este ca la un moment dat va apare o fereastra cu textul “The software you are installing for this hardware has not passed Windows Logo testing to verify its compatibility with Windows XP” (“Softul [draiverul] pe care il instalezi pentru aceasta componenta hardware nu a trecut testarea Windows Logo pentru verificarea compatibilitatii cu Windows XP”. In fereastra se afla doua butoane “Continue Anyway” (“continua oricum”) si “Stop Installation”. Facem clic pe “Continue Anyway” pentru a merge mai departe cu instalarea.

    Compania NVIDIA are citeva sfaturi referitoare la instalarea draiverelor :

  •     Descarcatoarele de fisiere (“download accelerators”) trebuie dezactivate inainte de a initia descarcarea draiverului. Softuri de acest tip mai sint numite si “download managers” si dintre ele fac parte: “Net Transport”, “Leech Get”, “GetRight”, etc.
  •     Modulul de scanare in timp real al antivirusului trebuie dezactivat inainte de initierea instalarii draiverului, pentru ca il poate impiedica pe acesta sa se configureze optim.
  •     Inainte de instalarea uei noi versiuni este recomandat ca vechea versiune (“NVIDIA Display drivers”) sa fie dezinstalata folosind optiunea “Add/Remove Programs din panoul de control (“Control Panel”) al SO Windows.

    3.1 CIPSET  ATI

    In cazul in care avem o PV cu cipset ATI trebuie sa instalam draiverul numit Catalyst, care are versiuni diferite pentru SO Windows de tip NT (Windows XP si Windows 2000) si pentru cele de tip 9x (Windows ME si Windows 98SE). Pentru a fi siguri ca vom instala cea mai recenta versiune trebuie sa mergem pe situl ATI la sectiunea speciala care contine draiverele pentru componentele produse de aceasta companie si sa verificam care este cea mai noua versiune a draiverului pentru cipseturile placilor video. In aceasta pagina avem trei panouri. In primul din stinga alegem sistemul de operare facind clic pe numele lui (de ex. Windows XP). Apoi facem clic in panoul central pe optiunea “Graphic Driver” si ulterior in panoul din dreapta facem clic pe familia de placi video din care face parte si placa noastra (de ex. Radeon family). Nu ne mai ramine decit sa facem clic pe butonul “Go” si va apare o pagina care contine legaturi catre draiverul care ne trebuie. Avem doua posibilitati la dispozitie in functie de viteza conexiunii la internet. Prima din ele este rezervata pentru conexiunile de mare viteza (Cablu si DSL) iar cea de-a doua pentru conexiunile lente de tip “dial-up”.

    Dupa descarcarea fisierului (al carui nume include versiunea draiverului, de ex. “wxp-w2k-8-071-041026a-018719c.exe”) facem dublu clic pe el, apoi urmam instructiunile vrajitorului (“install wizard”) si facem clic pe butoanele corespunzatoare pentru a duce la bun sfirsit instalarea. La sfirsitul acesteia, calculatorul va reporni in mod automat.

    4. DRAIVERUL  MONITORULUI

    Acest draiver este esential pentru afisarea corecta a culorilor pe ecranul monitorului, pentru ca fiecare fabricant de monitoare foloseste un anumit profil coloristic. Draiverul monitorului se afla de obicei pe CD-ul care vine impreuna cu el. Este recomandat (dar nu este obligatoriu) sa mergem pe situl producatorului si sa verificam care este ultima versiune a draiverului. De cele mai multe ori insa versiunea initiala de draiver (prezenta si pe CD) nu a mai fost modificata. Exista si monitoare care functioneaza bine cu draiverul generic inclus in SO Windows, fara sa fie nevoie deci de instalarea unui draiver specific, care poate nici nu este furnizat de catre fabricantul monitorului. Draiverul monitorului trebuie instalat dupa draiverul placii video. Exista versiuni diferite ale draiverului pentru Win XP si Win ME.

    4.1 MONITORUL  PHILIPS

    Monitorul Philips este insotit de un CD care contine draivere pentru multe tipuri de monitoare produse de acesta companie. Pe acest CD se afla variantele draiverelor atit pentru SO Windows de tip NT (Windows XP si Windows 2000) si pentru cele de tip 9x (Windows ME si Windows 98SE). Vom lua ca exemplu instalarea draiverului pentru monitorul CRT Philips 107E.

    Sub SO Windows ME instalarea decurge in felul urmator :

    Introducem CD-ul in unitatea CD-ROM. Inchidem fereastra Internet Explorer care este lansata automat. Apoi facem clic dreapta pe suprafata de lucru (“desktop”) si in meniul care apare facem clic pe optiunea “Properties”. Apare o multifereastra in care trebuie sa facem clic pe titlul ferestrei “Settings” pentru a o aduce in prim plan. Facem clic pe butonul “Advanced”. Apare o noua multifereastra in care trebuie sa facem clic pe titlul ferestrei “Monitor” pentru a o aduce in prim plan. Facem clic pe butonul “Change”. In fereastra care apare selectam optiunea “Specify the location of the driver” si apoi facem clic pe butonul “Next”. Apare o noua fereastra in care selectam optiunea “Display all the drivers in a specific location…” si facem clic pe butonul “Next”. In fereastra urmatoare facem clic pe butonul “Have Disk”.Va apare o minifereastra numita “Install from disk”. Facem clic pe butonul “Browse” si in fereastra numita “Open” selectam litera CD-ului si apoi facem clic pe butonul OK. Apasam din nou pe butonul OK de aceasta data in minifereastra “Install from disk”. Ne reintoarcem la fereastra numita “Update device driver wizard” in care facem clic pe butonul “Next” iar draiverul va fi instalat.

    Sub SO Windows XP Home Edition SP2 instalarea decurge in felul urmator :

    Introducem CD-ul in unitatea CD-ROM. Inchidem fereastra Internet Explorer care este lansata automat. Apoi facem clic dreapta pe suprafata de lucru (“desktop”) si in meniul care apare facem clic pe optiunea “Properties”. Apare o multifereastra in care trebuie sa facem clic pe titlul ferestrei (tabul) “Settings” pentru a o aduce in prim plan. Facem clic pe butonul “Advanced”. Apare o noua multifereastra in care trebuie sa facem clic pe tabul “Monitor” pentru a o aduce in prim plan. Facem clic pe butonul “Properties”. Apare multifereastra numita “Plug and Play Monitor Properties” in care facem clic pe tabul “Driver”. Apoi facem clic pe butonul “Update Driver” (“actualizeaza draiverul”). Va apare prima fereastra a vrajitorului de instalare unde sintem intrebati daca sintem de acord sa ne conectam la serverul de pe internet ce contine actualizari pentru SO Windows. Selectam optiunea “No, no this time” (“nu, nu de aceasta data”) facind clic pe ea si apoi facem clic pe butonul “Next”. In fereastra urmatoare facem clic pe optiunea “Install from a list or specific location” (“instaleaza dintr-o lista sau dintr-o locatie specifica”) si apoi pe butonul “Next”. Apare o fereastra in care trebuie sa indicam modul in care sa fie cautat draiverul. Facem clic pe optiunea “Don’t search. I will choose the driver to install” (“Nu cauta. Voi alege singur draiverul potrivit”) si apoi pe butonul “Next”. In fereastra urmatoare este prezentata o lista cu dispozitive asemanatoare (compatibile) cu monitorul nostru, in care este prezent un singur element si anume “Plug and Play Monitor”. Facem clic pe butonul “Have Disk” si va apare minifereastra cu titlul “Install from disk”, in care facem clic pe butonul “Browse”. Va fi afisata o minifereastra de explorare in care facem clic pe sagetuta de linga cimpul “Look In” (“cauta in”) si in meniul care apare facem clic pe unitatea CD-ROM, apoi pe butonul “Open” din coltul dreapta-jos al miniferestrei. Ne vom intoarce la minifereastra cu titlul “Install from disk” in care facem clic pe butonul “OK”. Reapare fereastra cu lista de dispozitive compatibile insa acum in lista exista elementul numit “Philips 107E4″. Facem clic pe butonul “Next” si va apare ultima fereastra a vrajitorului, in care trebuie sa facem clic pe butonul “Finish”. Instalarea draiverului pentru monitor s-a incheiat cu succes.

    5. DRAIVERUL  MODEMULUI

    Cele mai ieftine softmodemuri sint produse de companii a caror activitate principala este producerea de placi de baza. Pe CD-ul modemului se afla draivere pentru modemuri cu o varietate de cipseturi. Citim pliantul care vine impreuna cu modemul si vedem ce cipset contine modemul cumparat de noi iar apoi cautam pe CD fisierul care contine draiverul corespunzator si facem dublu clic pe el, apoi urmam instructiunile vrajitorului (“install wizard”) si facem clic pe butoanele corespunzatoare pentru a duce la bun sfirsit procedura de instalare.

 

 

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Please log in using one of these methods to post your comment:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

%d bloggers like this: